De la primele forme de organizare socială, omul a inventat impozitele. În Vechiul Testament găsim deja menționată „dijma”, partea oferită divinității din roadele pământului sau din turme.
Modelul s-a perpetuat și s-a adaptat. Pe teritoriul românesc, în epoca feudală, de la formarea statelor și până la Regulamentul Organic, sistemul era unul în care domnitorul, deși deținea vaste proprietăți, prefera să transfere povara cheltuielilor statului direct în spinarea supușilor. Satul era, în mod pragmatic, centrul fiscalității. Contribuabilii erau direct responsabili, prin muncă sau produse, pentru susținerea structurilor administrative. Impozitele esențiale, precum dijma, quinquagesima și, mai ales, greul bir, făceau parte din realitatea de zi cu zi.
Trecerea secolelor, dezvoltarea tehnologiei și globalizarea n-au schimbat fondul, ci doar creativitatea statelor în a găsi noi surse de finanțare. Astăzi, taxele pot lua forme care par desprinse dintr-un roman absurd, demonstrând o ingeniozitate fiscală de-a dreptul uimitoare.
În Marea Britanie, simplul fapt că deții un televizor te obligă să plătești taxa către BBC, indiferent dacă urmărești postul sau nu. În Italia, umbra unei umbrele de terasă devine „suprafață publică ocupată”, deci impozabilă. Danemarca taxează… metanul produs de vaci, pentru impactul asupra mediului.
România nu lipsește din topul inventivității fiscale. Am avut celebra „taxă pe stâlp”, care impozita pilonii, silozurile și conductele. Avem „taxa pe apa de ploaie”, care este motiv de revoltă până în prezent. Au existat discuții despre taxe pe căruțe, pe câini și pisici sau pe fântâni.
În prezent, se prefigurează o nouă rundă de majorări și noi taxe. Se anticipează o creștere semnificativă (65-70%) a impozitului pe casă. De asemenea, se discută despre introducerea unei taxe pentru aer (pentru poluarea auto), a unei taxe pentru sere, solarii și depozite agricole.
Marea dezamăgire și sursa principală de frustrare însă nu este numărul sau valoarea taxelor, ci modul în care sunt folosite. Un sistem fiscal sănătos ar trebui să susțină infrastructura locală și să îmbunătățească, în mod vizibil, calitatea vieții cotidiene a cetățenilor, ținând cont de cât plătim. Dar atunci când contribuția obligatorie se pierde în meandrele birocrației și ajunge, sub diverse forme, să finanțeze doar lăcomia și ineficiența politică, sistemul își pierde legitimitatea morală, transformându-se într-un simplu exercițiu de putere.
