„Ultimul microbuz, la ceas târziu de seară…”, îmi fredonează mintea în vreme ce mă aburc în microbuzul oprit în staţie şi întind regulamentarii doi lei. „Da’ n-ai 50 de bani?”, îmi tufleşte şoferul moţul entuziasmului cu întrebarea "la per tu". „N-am făcut armata împreună ca să ne tutuim!”, îi replic în gând, dar tac.
Abia apuc să mă refugiez pe un scaun jegos, atentă să nu-mi sprijin cotul de marginea geamului decorată cu gumă de mestecat molfăită şi lepădată de diverşi nesimţiţi, că şoferul se lansează în cursă cu avânt de raliu. N-apuc să mă pierd în gânduri, între staţii, că brusc şi fără avertisment maşina se înţepeneşte pe banda a doua, paralel cu un alt microbuz aflat pe banda unu. Nu suntem în staţie, da’ nu contează!
Şoferul mi se năpusteşte afară, lăsând portiera deschisă. Ca un uliu turbat se repede la uşa microbuzului vecin. Înjură de mama focului şi se luptă să-i smulgă din ţâţâni portiera celuilalt şofer. Speriat, omul opune rezistenţă. Şoferul nervos nu se lasă şi trage cu sete de portiera pe care celălalt se luptă din răsputeri să şi-o blocheze. La un moment dat, atacatorul reuşeşte să deschidă suficient uşa cât să-şi strecoare pumnul înăuntru, dar ratează în încercarea de a lovi.
Mă fac mică în scaun şi mă bucur că nu sunt singura pasageră din maşină la ceas târziu de noapte.
Asist în continuare la lupta şoferului care ar trebui să mă ducă acasă cu portiera celuilalt microbuz, în vreme ce împroaşcă de zor cu dumnezei, cruci, mame, născătoare şi organe genitale. În microbuzul meu, pe bancheta vecină, doi puşti preşcolari asistă la o lecţie din şcoala vieţii pe şosele. Ostenit de efort, şoferul meu renunţă la bătălia cu celălalt şi cu o ultimă sudalmă, îl scuipă mârlăneşte. Şoferul atacat n-a apucat să-şi închidă geamul… Păcat.
Revenit în microbuz, nervosul buşeşte uşa cu ciudă şi îşi aprinde o ţigară, ca să se calmeze. Microbuzul se umple cu miros de mahoarcă şi eu mă gândesc cu ironie la prevederea aia din Regulamentul votat de ai noştri aleşi, conform căreia conducătorii microbuzelor trebuie să poarte cămaşă şi cravată. Şi să nu fumeze în timp ce conduc. E drept, regulamentul nu spune nimic de părăsit maşina în trafic şi cotonogit un alt şofer, deci faza la care am asistat nu se pune. În vreme ce cu o mână scrumează pe geam, cu cealaltă formează un număr la telefonul mobil şi se lansează într-o conversaţie în gura mare. Nici să vorbească la telefon n-are voie, dar nu mi-a cerut nimeni părerea. Bine că din când în când îşi mai sprijină alene o mână pe volan.
Rumeg în gând scena la care am asistat. Nu mă interesează cu ce a greşit şoferul atacat, scuipat şi înjurat. Poate că i-a tăiat faţa, i-a luat clienţii, ori poate că într-o viaţă anterioară l-a înjurat de mamă sau i-a furat iubita. Nu mă priveşte! Dar biletul pe care l-am plătit – dar nu l-am primit, se subînţelege! – nu îmi asigură şi gale de local kombat. N-au decât să-şi mute fălcile din loc şi să se stuchească precum motanii, dar la capăt de traseu, nu în drumul meu spre casă!
Cer cu voce cuminte staţie la prima, şi mă bucur că, deşi are urechea ocupată cu telefonul, şoferul are atenţia distributivă şi opreşte. Înainte să închid portiera mintea se apucă iar de fredonat: „Ultimul microbuz, la ceas târziu de seară…” şi găsesc continuarea „Şoferul scuipă, înjură, dar mă duce acasă!”. Noapte bună Galaţi!
