Constatam recent, nu fără tristeţe, că multe dintre locurile de care eram legată afectiv în Galaţi au dispărut. Nu mai există parcul în care mama ameţea dându-mă în leagăn când eram copil - acum acolo e parcarea din faţa fostului sediu al Stării Civile, acum retrocedat comunităţii elene. Nu mai există nici cofetăria mea preferată, "Macul Roşu" - acum tot o parcare a unui bloc de vizavi de Universitate. Nu mai există nici coaforul pentru copii "Ciufulici", care se afla lângă magazinul Modern. Care, la rându-i, nici el nu mai poartă acelaşi nume. Nici simigeria de lângă Liceul Cuza, unde mereu mirosea frumos a covrigi buni, bine copţi şi impecabil rumeniţi, nu mai există. Cinematografele în care mă ducea tata la matineu, să văd desene animate, şi pe urmă la filme de aventuri şi westernuri nu mai sunt nici ele. S-au închis şi nu a crescut vreunul în loc. Scrânciobul uriaş de la Ultimul Leu mi-a rămas doar în amintiri, împreună cu micul parc de distracţii de acolo. Evident, copiii de astăzi au alte locuri favorite. Au Mc Donald's şi săli de joacă, cu animatori profesionişti şi meniuri de petrecere, cu jocuri şi jucării cât cu gândul nu gândeşti. Au parcuri - e drept, mici, aglomerate, de cele mai multe ori murdare şi improprii. Au faleza - cât o mai rezista şi ea - au Grădina Botanică, unde, e drept, pot vedea minunăţii la acvariu şi planetariu. Nu mai au, e drept, nici locul de joacă din faţa blocului, unde noi, ăştia mari, făceam campionate de "castelul" din cutii de conserve şi cu mingi de tenis roase până la cauciuc, dar preţuite de parcă ar fi valorat greutatea lor în aur. Acum, în faţa blocului au crescut garaje sau magazine, în spaţiul verde cu pomi fructiferi, de unde noi, copiii epocii de aur, mai furam corcoduşe, au crescut extinderi ale fericiţilor proprietari de apartamente la parter, care acum au şi parcare în curte, eventual umbrar cu viţă de vie şi grătar, asta dacă nu s-au orientat să-şi facă încă vreo două camere şi-un hol.
Nu ştiu ce-şi vor mai aminti despre Galaţi, peste 20 de ani, micuţii de azi. Sper că vor uita groapa eternă de la Elice, mirosul de hazna care domneşte peste jumătate de oraş, câinii vagabonzi care urlă, noaptea târziu, prin parcările supraaglomerate. Sper că nu vor ţine minte nici trotuarele îngrozitoare, pe unde îi zgâlţâie în plimbări cu căruţul părinţii disperaţi, nici pistele de biciclete inexistente sau de tot râsul, nici faptul că, practic, în sezonul rece nu există loc unde să te poţi duce cu un copil şi să nu fie fum de ţigară.
Eu, când mi se face dor tare de copilărie şi de bunica, încă mai pot să mă duc în centru, lângă Oficiul Poştal 1, şi să-mi iau o gogoaşă simplă, cu zahăr, aşa cum îmi lua ea când ieşeam, duminica, la plimbare. Una dintre vânzătoarele de acolo, văzându-mă căzută pe gânduri, a crezut că nu-s convinsă şi mi-a spus că sunt bune gogoşile fiindcă sunt prăjite într-un ceaun vechi, făcut după regulile artei, aşa cum azi nu se mai fac. O fi. Eu cred că sunt bune fiindcă sunt din locul acela de demult, care mie îmi aminteşte de Galaţiul de altădată. Peste 20 de ani, va mai fi rămas oare ceva bun din cel de azi?
