În ultimele două săptămâni, între turul I şi turul II de alegeri prezidenţiale, am fost bombardată cu întrebări vizavi de candidaţi, de şansele lor, de procente, de care cum minte etc. Retrasă pe motive medicale din viaţa semi-publică pe care orice jurnalist (cel puţin un profesionist responsabil) trebuie să şi-o asume, am sperat că scap, măcar în spital şi în concediu medical, de asemenea întrebări. Dar nu. Din motive pe care nu le înţeleg foarte bine, oamenii îşi imaginează că, în calitate de jurnalist, ştii tot. Sau, în cel mai rău caz, ştii ceva ce nu ştiu ceilalţi. Această din urmă afirmaţie poate fi reală, sunt cazuri în care simplul fapt că ştii ceva nu te ajută să-l şi publici, dacă nu-l poţi dovedi. Asta pentru că, din nefericire, chiar şi atunci când ai dovezile necesare, tot te trezeşti dat abuziv în judecată, darămite dacă nu le ai!
În ceea ce priveşte ziaristul atotştiutor, mie mi se pare ideea nu doar un mit, ci unul chiar foarte periculos. Personal, m-am ghidat întotdeauna după un principiu pe care încerc să li-l transmit şi celor mai tineri: nu trebuie să ştii tot, nici măcar nu e posibil, trebuie să recunoşti că nu ştii tot şi să afli exact pe cine trebuie să întrebi ca să afli tot sau măcar, atât cât afli, să fie informaţie corectă. Este foarte periculos să ajungi să crezi că le ştii pe toate, asta duce la autosuficienţă, iar autosuficienţa este moartea progresului personal. Aşa că, în ceea ce mă priveşte, prefer să recunosc: nu le ştiu pe toate, de aceea învăţ zilnic.
Nu ştiu cine va câştiga alegerile, nu sunt prezicătoare. Nu ştiu nici măcar dacă un candidat minte sau celălalt pregăteşte surprize neplăcute. Nu ştiu decât ceea ce îmi spun mie intuiţia personală şi informaţiile publice despre ambii candidaţi, că nu am prieteni prin servicii, ca să aflu alte lucruri. Eu, politică nu fac. Nu am structura necesară pentru asta, nu îmi place, nu mă caracterizează. A nu se înţelege de aici că îmi displac politicienii sau că am ceva împotriva dumnealor. Nu e cazul. Fără politică şi politicieni nu există guvernare, iar un stat fără guvernare nu are cum să existe. Sunt convinsă că, în lupta politică, nu e foarte mult loc de curtoazie, nici de mănuşi, dacă ele nu sunt de box. Cu toate acestea, mi-ar plăcea să văd şi în România confruntări de idei, nu de acuze, mi-ar plăcea să văd un anumit gen de eleganţă pe care, din păcate, liderii politici actuali nu o au. O avea Corneliu Coposu. De la moartea sa au trecut 19 ani şi două zile. Timp în care nu am învăţat nimic. Sau, şi mai rău, am învăţat să minţim, să tolerăm minciuna şi furtul, să ne prefacem, să ne dăm după cum bate vântul. Şi folosesc acum pluralul alăturându-mă, în mod excepţional, politicienilor. Fiindcă, deşi nu fac politică, votez. Şi am votat mereu. Nu a ieşit aproape niciodată cine voiam eu, e drept. Dar, prin votul acordat unora sau altora, am legitimat, cumva, clasa politică în întregul ei. Şi, dacă la moartea lui Coposu am regretat că nu apucasem să-i dau votul, de atunci încoace regret mereu că nimeni nu mă convinge aşa cum ar fi făcut-o el. Aşadar, dragi prieteni care mă întrebaţi cu cine votez, n-o mai faceţi, n-am să răspund. Merg la vot, asta spun. Ce fac în cabină e însă o chestiune între mine şi propria conştiinţă.
