În fiecare an, în preajma lui 8 Martie, aud în stânga şi în dreapta tot felul de lamentări. Că nu sunt bani pentru petreceri şi ferchezuiri feminine, că de ce să aibă femeile o zi a lor, că de ce se fac, prin şcoli şi grădiniţe, poze pentru mame, că nu mai e loc prin restaurante de atâtea femei dornice de petrecere, că se bea prea mult, că...
Domnilor, să fim serioşi! E timp berechet în tot restul anului pentru berile cu băieţii - şi nu cred să se bată femeile pe barurile voastre chiar în fiecare weekend lăsat de la Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de restul zilelor săptămânii. Cât despre darurile scumpe şi altele asemenea, sincer, eu cred că nicio femeie nu vrea să dezechilibreze definitiv bugetul familiei pentru o singură zi într-un an. Ce vrea, însă, este să se simtă admirată, astăzi, un pic mai mult decât în restul zilelor, să se simtă iubită, apreciată la justa ei valoare, frumoasă şi plină de viaţă. Dacă pentru asta simte că e musai să se ducă la petrecere, înseamnă că nici dumneavoastră, domnilor, n-aţi făcut chiar tot ce trebuia în restul timpului sau, pur şi simplu, că are nevoie de un timp al ei, în care să nu mai fie doar soţie sau/şi mamă. Are nevoie de o după-amiază în care să nu-i ceară nimeni mâncare, apă, să nu-i spună nimeni "leagă-mi şiretul", "mi-a căzut un nasture", "nu mai am cămăşi călcate". O după-amiază în care să fie servită, nu să servească.
De ce e nevoie de o zi a femeii? Păi, e nevoie fiindcă există, încă, discriminare de gen. De asta nu avem aşa multe femei în politica românească, de exemplu. De asta nu am ajuns la performanţa Canadei, care are, pentru prima dată în istorie, un guvern cu tot atâţia miniştri femei şi bărbaţi. De asta ne mirăm că vedem vreo femeie jandarm sau poliţist sau pompier sau şoferiţă pe camion.
Avem nevoie de o zi precum cea de astăzi şi fiindcă, nu mai departe de acum zece ani, pe când eram o (mai) tânără jurnalistă profilată pe domeniul economic, la întâlnirile organizate la nivel naţional abia dacă eram trei femei la 50 de bărbaţi. Şi toţi se uitau la noi de parcă am fi aterizat din cocotier. Să ne înţelegem: nu am militat niciodată pentru un egalitarism extremist, ca să-i spunem aşa.
Sunt perfect convinsă că există lucruri pe care bărbaţii le fac mai bine şi cu mai multă uşurinţă, aşa cum sunt la fel de multe domenii în care femeile excelează, în detrimentul bărbaţilor. Dar nu cred că apartenenţa la gen ar trebui să fie criteriul de selecţie. M-a revoltat că, de exemplu, s-a renunţat cu uşurinţă la echipa de fotbal feminin a Oţelului, deşi avea rezultate, pentru a se păstra banii pentru echipa masculină, pe care, iată, o pierdem. Între timp, fetele s-au regrupat şi continuă să joace, sub alt nume şi aproape exclusiv din pasiune, în timp ce băieţii, practic, nu mai există.
Uite, din toate aceste motive, mă bucur că există 8 Martie. Mă bucur chiar dacă, personal, n-o să mă duc la restaurant, ci o să lucrez. Mă bucur că, astăzi, cele mai multe dintre gălăţence vor fi un pic mai luminoase şi mai fericite decât în restul zilelor. Şi n-o să le uit nici pe celelalte, mame, soţii, bunici, surori, mătuşi, care n-or să primească flori şi cadouri. Să ne ţină Dumnezeu pe toate sănătoase, iar domnilor supăraţi astăzi le aduc aminte că tot dintr-o mamă s-au născut şi dumnealor. Şi că îi iubim.
