Povestea tonelor de brânză confiscate la Galaţi i-a pus pe jar nu doar pe gălăţeni, ci şi pe alţi cetăţeni de prin toată ţara, imediat ce s-a aflat că produsele cu pricina ar fi fost de fapt lactate semifabricate ieşite din termenul de valabilitate, care ar fi urmat să fie probabil destinate unor procesări ulterioare. Cu alte cuvinte, nu era să ne îmbolnăvim doar noi, gălăţenii amărâţi din coada dezvoltării industriale, plini de şomeri ca maidanezii de căpuşe, ci şi ceilalţi români, mai pricopsiţi, din zone unde poate controalele sunt mai controale, laptele mai dulce şi brânza nu-i amară, cum se plângea mai deunăzi taică-meu că i s-a părut telemeaua. Nu înţeleg şi pace, în toată afacerea asta, care e treaba cu secretomania.
De ce adică nu se poate face public numele unui agent economic pe care l-ai amendat cu 32.000 de lei că pusese lactatele corespunzătoare la un loc cu alea expirate, în acelaşi depozit? Bun, am înţeles, nu i s-a făcut dosar penal, nu are alte bube-n cap, foarte bine, ne bucurăm. Dar e dreptul publicului să ştie că depozitul frigorific X care aprovizionează magazinele Y şi Z nu şi-a făcut treaba ca lumea. E treaba publicului, nu numai din Galaţi, ci din toată ţara, să ştie că din depozitul ăsta se aprovizionau ca să facă lactate procesate - cum ar fi brânza topită - alte firme, V, W şi T.
Aveţi idee câtă lume mănâncă brânză topită din asta sub tot felul de forme, deşi toţi specialiştii sunt de acord că nu-i tocmai bună şi că un iaurt cinstit ar fi mai potrivit? Ştiaţi că, în ciuda unor avertismente, sunt foarte mulţi părinţi care le dau copiilor lor destul de mici crenvurşti şi brânză topită, deşi în ambele situaţii ingredientele şi procedeul de fabricaţie lasă de dorit? Nu îmi ghidez viaţa pe principiul fricii de drobul de sare: am mâncat, în copilărie, fructe luate din pom şi şterse de turul pantalonilor, aguridă furată din vie, flori de salcâm şi mierea ursului din copacii de printre blocuri. Am mâncat şi n-am murit, ba, slavă Cerului, stau bine cu stomacul. Dar, recunosc, acum nu prea mai am curajul ăsta: că ştiu că aerul e poluat, fructele şi via stropite cu cine ştie ce împotriva dăunătorilor. Tot aşa şi cu produsele din magazine: dacă ştiu că ar putea să-mi facă rău ceva, mă feresc, pe cât se poate. DACĂ ŞTIU. Se vede treaba însă că, de frica proceselor, a contestărilor amenzilor sau mai ştiu eu ce alte bu-hu-huuri birocratice, autorităţile statului care sunt puse să vegheze la sănătatea şi securitatea noastră păstrează secretul.
Şi cu interesul public, cum rămâne? Adică, zic şi eu, de ce s-a putut da publicităţii numele mărcii Brădet, când aşa a dictat, chipurile, interesul superior al protejării sănătăţii cetăţenilor, iar un depozit frigorific din Galaţi e ţinut secret, deşi controlul a avut loc în 6 aprilie? Nu pot să nu mă întreb al cui o fi (că tot ne apropiem cu paşi repezi de alegerile locale) sau, eventual, dacă nu cumva se aştepta vreun plocon care n-a venit la timp şi a explodat mămăliga taman înainte de Paşte. O să spună stimabilii că exagerez. Poate. Dar asta numai fiindcă NU ŞTIU adevărul. Neştiind, e dreptul meu să fac scenarii, să-mi pun întrebări. Nu pot să cer rapoarte, precum prefectul. Dar pot să cer, în baza legii, ca publicul să fie informat. Şi, în următoarea perioadă, asta vom face. Vom notifica fiecare instituţie, vom publica întrebările şi, dacă le vom primi, răspunsurile. Fiindcă secret pe sănătatea noastră nu mi se pare firesc să se ţină!
