Îi vedeţi pe stradă, abia acoperiţi de câte o bluză de trening, deşi temperaturile au coborât sub zero. La intrarea în supermarketuri, încălzindu-se puţin şi sperând la un bănuţ sau ceva bun. Îi ascultaţi, vreţi, nu vreţi, cântând nişte tentative de colinde prin autobuze. Copiii-cerşetori sunt peste tot, că vrem să-i vedem sau nu. Şi, indiferent dacă avem sau nu la rându-ne copii, nu cred că există om căruia să nu i se strângă puţin sufletul atunci când vede umblând brambura, complet nesupravegheaţi, prichindei de câţiva anişori, care în mod firesc ar trebui să fie acasă, la căldură, la şcoală sau la grădiniţă, învăţând să devină oameni de ispravă.
Alţi copii ai nimănui, pe care îi vedem şi mai puţin, dar asta nu înseamnă nicidecum că ei nu există, sunt cei care nu au părinţii acasă sau, şi mai rău, nu au părinţi deloc. În prima categorie intră şi micuţul curajos de şase ani care şi-a salvat din calea focului surorile mai mici, de un an, respectiv, trei luni. Copiii erau singuri în casa bunicilor, părinţii fiind plecaţi la muncă în străinătate. Iar bunicii, care păreau oameni la locul lor şi de toată isprava, îşi frângeau mâinile neştiind pe unde vor mai scoate cămaşa, deşi, la drept vorbind, misiunea lor de crescut copii se terminase demult. N-ar fi trebuit să aibă în grijă trei minori între trei luni şi şase ani, pe care, probabil duşi după treburi, i-au lăsat singuri în casa unde a izbucnit incendiul.
Nu militez pentru pedepsirea bunicilor, deşi legea este clară, iar responsabilitatea îngrijirii celor mici le aparţinea, n-ar fi trebuit lăsaţi singuri la vârsta aceea. Dar nu ştiu dacă este o soluţie să te apuci să amendezi o familie care nu mai are casă, care nu mai are îmbrăcăminte, nici acte, care, practic, a rămas fără nimic. Adică, da, respecţi legea, dar, în fapt, nu rezolvi nimic. La fel cum, amendând la nesfârşit nişte părinţi care îşi trimit copiii la cerşit, nu faci decât să încarci autoritatea locală cu nişte amenzi neîncasate.
Poate însă că înfiinţarea cât mai multor centre de zi pentru copii, centre care să aparţină statului, dar să fie manageriate în parteneriat cu ONG-uri de profil, ar rezolva o situaţie gravă în care se scufundă tot mai mult, pe zi ce trece, copiii nimănui din România. S-ar lua copiii-cerşetori de pe drumuri şi ar fi duşi în centre de zi, unde, la adăpost şi cu personal specializat, ar putea învăţa lucruri bune, fiind feriţi, în acelaşi timp, de furia părinţilor. Iar părinţii, în loc să fie amendaţi, ar trebui puşi să muncească în folosul comunităţii, controlaţi dacă îşi îndeplinesc atribuţiile parentale, iar dacă nu, decăzuţi din drepturi şi lăsaţi fără copii. Care copii, până la urmă, ar fi poate mai în siguranţă sub protecţia statului şi, poate, cu şansa de a fi adoptaţi, decât neglijaţi şi exploataţi de părinţi alcoolici şi indolenţi. Evident, viaţa nu e în alb şi negru, fiecare situaţie are nenumărate nuanţe. Un lucru e clar: un copil nu e vinovat pentru ceea ce i se întâmplă, nici pentru familia în care s-a născut. Doar prin educaţie îi putem salva. Iar educaţia trebuie făcută de toată societatea, dacă indivizii care le-au dat viaţă nu-i şi pregătesc pentru ea.
