Ne place să credem că, în calitate de fiinţe superioare, dotate cu inteligenţă, raţiune şi discernământ, putem dispune asupra a tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv asupra necuvântătoarelor pe care le vrem ca animale de companie sau pentru asigurarea traiului, în gospodărie. Sunt unii care plătesc bani frumoşi pentru un animăluţ preţios, cu pedigree, bun eventual să se înmulţească, să producă profit. Sau pentru distracţia celui mic, pentru că, nu-i aşa, ce mijloc mai bun de a responsabiliza un prunc în raport cu o altă fiinţă ar fi decât să-i oferi o jucărie vie? Sau pentru că o bestie fioroasă dă bine şi sperie hoţul, ascunsă după uşa apartamentului, pe canapeaua din living ori în curtea vilei. Sau că, din dragoste de animale, nu te înduri să laşi de izbelişte căţeluşul sau pisica de la uşa blocului sau care scânceşte după mâncare sub vreun balcon.
Indiferent de cauze, e indubitabil că iubitorul de animale nu stă să discearnă de multe ori dacă afecţiunea primară pe care o are pentru prietenul necuvântător nu este cumva atât de orbitoare încât îl abuzează pe „amicul” patruped şi pe semenii lui, oamenii, care poate nu au nici în clin, nici în mânecă cu intenţia de a-şi popula existenţa cu vreo pufoşenie mai mult sau mai puţin fioroasă. Când iubeşti animalul, nu mai contează că stai într-un apartament înghesuit, în care poate el nu se simte tocmai confortabil, nu mai contează că îl scoţi afară, la plimbare, şi lasă în urmă mizerie pe care tu, ca stăpân responsabil şi cu discernământ, nu ai educaţia să o aduni. Doar sunt atâţia maidanezi după care nu strânge nimeni. Nu mai contează că „pufosul” tău poate nu este pe placul vecinilor din bloc sau că atrage după el, favorabil, cohorte de „fraţi” fără stăpân, aciuaţi prin cartier graţie vreunei bunicuţe îngăduitoare şi mare iubitoare de căţei. De multe ori, iubirea nemăsurată umbreşte responsabilitatea.
Îmi plac animalele şi nu îmi place să le vad chinuite. Nici nu îmi place să le văd mişunând pe străzi sau colcăind prin cartiere. Nu îmi place să intru pe uşa blocului sau în vreo instituţie publică şi calea să îmi fie barată de dulăul casei. Nu îmi place să aud de pui ucişi cu cruzime pentru că părinţii lor s-au înmulţit nedorit şi necontrolat, aşa cum nu îmi place ideea ca mâna sau piciorul meu sau al altcuiva să devină os de ros pentru vreo bestie, fie ea cu stăpân sau fără. Să fie clar, ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme în Galaţi, cu pisici opărite, cu câini disecaţi cu securea, cu pitbuli lăsaţi slobozi prin curtea şcolii sau, ultima, cu fiara care, din lesă, a devorat o pisică în centrul Galaţiului, depăşeşte orice limită a normalului şi decenţei.
Ieşind din sfera largă a celor pro şi contra câini şi pisici, voi pomeni şi de un (încă) anonim deţinător de cornute, care îşi lasă taurul slobod pe malul Brateşului. Ei bine, mastodontul şi-a luat tributul recent, atacând furios şi rănind grav un bărbat aflat la pescuit. Teoretic, avem o lege care le interzice celor dovediţi vinovaţi de neglijenţă gravă vizavi de animale să mai deţină patrupede. Practic, ciocănelul justiţiei nu a prea operat în acest sens, deşi, să fim realişti: un animal poate fi o armă, uneori necontrolabilă, care se poate declanşa dincolo de orice previziune.
