Zilele trecute, o prietenă, mamă tânără, povestea, oripilată şi furioasă, cum auzise de la o altă mamă, tânără şi ea, cum că "unde dă mama creşte".
Celor dintre dumneavoastră care sunteţi suficient de maturi să-mi fi fost colegi de şcoală, nu trebuie să vă mai explic de unde vine trebuşoara. La fel cum este inutil să le explic cititorilor mai vârstnici, care, şi dumnealor, ştiu exact cu ce se mănâncă bătaia ruptă din rai. Dar o să fac o încercare pentru cei mult mai tineri, care încă nu sunt părinţi şi îşi doresc, într-o zi, să fie. Bătaia nu rezolvă nimic. Nici atunci când copilul o primeşte, nici mai târziu. Este o imbecilitate sinistră care îl va face pe cel mic să se teamă de părinte, să se ascundă de părinte, să nu-i spună părintelui adevărul despre lucruri despre care crede că ar putea să-l supere. Iar asta, pe termen lung, va da naştere la tot felul de probleme, din ce în ce mai grave. Şi vă veţi trezi într-o zi cu un adolescent care, cel puţin fizic, este mai puternic decât părintele său şi care a fost educat că bătaia rezolvă conflictele. Ce-o să se întâmple mai departe, Dumnezeu cu mila.
Personal, nu sunt de acord cu nicio corecţie fizică. Mi-au repugnat întotdeauna, m-am ferit de situaţiile în care aş fi putut să primesc pedepse corporale şi chiar le-am refuzat net, cu riscul de a trebui să vină ai mei la şcoală să dea socoteală pentru comportamentul meu rebel.
Evident, pedepsele se impun, în relaţia copil-adult, dar forma lor trebuie să fie diferită. Un copil lovit chiar de persoana în care se presupune că are, şi de obicei chiar are, cea mai mare încredere va deveni, încet, încet, un copil care nu va mai crede în puterea nimănui de a-l proteja. Iar un asemenea copil va aduna în sine-şi atâta frustrare, transformată apoi în ură, încât, devenit adult, va repeta istoria, devenind, la rândul său, violent.
Evident, copiii au nemaipomenita putere de a vă frustra până la disperare. Sunt maeştri în asta, trec prin perioade întregi în care sportul lor favorit este să vă apese vouă butoanele, pentru a vedea până unde pot merge. Vă înţeleg neputinţa şi furia, uneori poate chiar sunt dispusă să vă acord circumstanţe atenuante. Dar nu uitaţi, niciun moment, că voi aţi decis venirea pe lume a copiilor voştri şi tot voi trebuie să faceţi oameni din ei. Oameni, nu fiare.
