N-a fost prima dată când un funcţionar din administraţia locală s-a uitat urât la mine. N-a fost nici măcar prima dată când unul a ţipat la mine, dacă o pun la socoteala pe angajata de la Taxe şi Impozite din Micro 39. Dar cu siguranţă a fost prima dată când un angajat al administraţiei locale m-a dat afară din birou. Ce-i drept, nu s-a întâmplat la administraţia viilor, ci la cea a morţilor.
M-am dus la cimitir de dimineaţă, pe o vreme câinoasă. Cu acte şi lucruri de făcut. Ajung, întreb cu cine să iau legătura. Aflu biroul. Bat la uşă. Deschid şi salut. Apoi explic: am o rugăminte, nişte acte, nişte taxe de plătit, nişte lucruri de rezolvat. În birou, două angajate care se uită la mine cu ochi mari. Sunt nelămurit. Apoi una dintre ele îmi spune, vizibil deranjată: „Păi, acum stăm la masă, aici. Mai aşteptaţi!”. Şi rămâne cu bucata de pâine în mână, privindu-mă dezaprobator. Ies. Stau pe culoar în calea altor oamenilor care intră şi ies de prin celelalte birouri. Or fi mai norocoşi ca mine şi n-or fi nimerit la ora mesei. Miroase a ţigară şi a câine ud. E frig. Citesc afişele de pe uşă şi de pe pereţi, cât să-mi mai treacă timpul. Nu-i niciunul care să anunţe vreo pauză de masă…
Trece o vreme. Colega funcţionarei care mă trimisese înapoi pe culoar se duce la ţigară. Revine. Îmi pierd răbdarea, bat din nou, salut din nou. În birou miroase a ceapă mai ceva ca într-o cantină. „A, da. Ia să vedem!”, răspunde prima funcţionară din oraş care m-a dat vreodată afară din birou. Se uită câteva minute peste actele mele, ca un învăţător care citeşte caietul de teme al unui elev alfabetizat doar pe jumătate. Asta nu-i bună. Asta ce-i? Nu-mi trebuie! Păi da, vedeţi, cum stă treaba?! Nu-i răspund pe acelaşi ton. N-am chef să mă cert, cu toate că interlocutoarea mea e plătită din bani publici, deci şi din banii mei. Iar mie nu-mi place să contribui la plata cuiva care ridică tonul la mine şi mă dă afară din birou. Continui să răspund politicos şi, în cele din urmă, funcţionara îşi mai temperează şi ea tonul. Ba, la un moment dat, are chiar şi un acces de politeţe.
Tocmai când mi se părea că mirosul de ceapă devenise iritant, funcţionara duce mâna la gură şi mă priveşte, oarecum amuzată: „Vai, mă scuzaţi, am mâncat cu ceapă mai devreme şi acum… Vaaaai!”.
