Pentru aniversarea celor 30 de ani de "Viaţa liberă", ne-am gândit, în primul rând, la oameni. Oamenii care fac ziarul astăzi, o parte dintre cei care l-au făcut în aceşti ani, mulţi şi zbuciumaţi pentru presa românească, dar mai ales oamenii pentru care ziarul a trăit şi trăieşte: gălăţenii. Am demarat un proiect editorial pentru a vă aduce aproape oamenii care contribuie la apariţia şi difuzarea celui mai vârstnic - deşi mereu tânăr - cotidian al Galaţiului post-decembrist, unul dintre puţinele ziare din ţară care au apărut atunci, în decembrie '89, şi care încă sunt vii, în ciuda multelor vicisitudini, economice, dar nu numai. Pe parcursul acestei luni, vă vom povesti despre ziar şi oamenii lui, iar jurnaliştii de ieri şi de azi vă vor spune cum simt ei timpul trăit aici. Pentru cititori, avem şi alte surprize, aşa că, vă rugăm, ţineţi aproape!
Despre profesorii mei de viață de la ”Viața liberă”
Recunosc, am păcătuit! Unsprezece ani din cariera mea de jurnalist se confundă cu „Viața liberă” (ziarul la care pot spune, fără să greșesc vreun pic, că am făcut cam de toate - reporter, redactor, șef de secție, secretar de redacție, redactor-șef etc), dar, mai presus de toate, unde am învățat - de la oamenii de acolo; cum altfel? - cât cuprinde, despre lume și viață. De aceea, vorbind despre „Viața liberă” acum, la rotunda aniversare a 30 de ani de apariție neîntreruptă a publicației, nu o pot face decât amintindu-i pe cei de care mi-au fost, într-un fel sau altul, profesori.
M-aș referi aici, în primul rând, la doamna Katia Nanu, cea care m-a ajutat să văd dincolo de aparențe, să înțeleg balansul fragil al informației, deci și limita subțire dintre curaj și imprudență, dintre entuziasm și nebunie. De la Katia Nanu am înțeles ce înseamnă să muncești ca redactor-șef, iar din acest punct de vedere rămâne un om de referință pentru întreaga presă românească.
În același timp, nu pot să nu am mereu admirație pentru lecțiile de diplomație jurnalistică oferite de Radu Macovei, cel care a reușit, cu o atitudine de-a dreptul princiară, să le impună respect celor care încercau – și n-au fost puțini - să strivească (în amara tradiție a șantajului voalat) dreptul la liberă exprimare al gazetarilor.
Am admirat mereu (și am încercat să învăț din asta) generozitatea Marianei Iliescu. A fost, cred eu, unul dintre cei mai importanți profesori de jurnalism din istoria Galațiului. N-a predat la catedră – deși ar fi putut – însă a crescut generații întregi de ziariști, pe care i-a învățat lucruri esențiale, Și, deloc neimportant, făcea asta în timp ce slujea cititorul prin cea mai longevivă pagină de profil din presa românească. Un loc unde nu doar se scria despre oameni, ci se rezolvau anual, ca într-un neconformist tribunal popular, sute de litigii dintre autorități și cetățeni.
Mi-am dorit mereu să am „bisturiul” analitic al Gabrielei Cimpoca, pofta de muncă a Mariei Măndiță, entuziasmul Alinei Durbacă, calmul lui Viorel Bucur, perseverența Violetei Ionescu, candoarea Silviei Mihalcea, generozitatea Angelei Ribinciuc, imaginația lui Victor Cilincă, loialitatea lui Gheorghe Arsene, seriozitatea lui Ștefan Dimitriu, curajul lui Sorin Pană, empatia lui Vasile Caburgan și încă o mulțime de alte calități umane și profesionale ale colegilor de la „Viața liberă” (îi rog să mă ierte, dar spațiul și timpul nu-mi permit să-i amintesc pe toți) de care îmi va fi mereu foarte dor.
