La o frumoasă aniversare, sărbătorită joi, 7 noiembrie, scriitoarea Katia Nanu și-a oferit, cumva, un dar special. În anul literar 2023-2024, istoria literară a Galațiului va consemna volumul de poezie "Pasăre fără sfârșit" (apărut la Editura "Tracus Arte", București), din multe puncte de vedere, drept "cea mai-cea mai", rândurile de mai jos explicând, în bună măsură, această considerație.
De fapt, Katia Nanu "se întoarce" la poezie, chiar dacă volumul ar părea unul de debut în delicata artă a liricii. Într-un interviu care urmează să apară în revista de cultură a Bibliotecii Județene "V.A. Urechia", "Axis libri", chiar am pus problema unui fel de Renaștere a poetei, omagiata declarând: "Nu știu dacă "Pasăre…" (...) ar fi o renaștere. Mai curând un act de curaj extrem. La apariția acestei cărți m-am simțit ca și cum aș fi acceptat să zbor cu planorul. Singură. Eu, care am o frică nebună de înălțimi. Dar mă visez uneori zburând fără să mi se taie picioarele. Așa că am acceptat să-mi materializez un vis. Cartea adună poeme scrise de-a lungul unor decenii, așa că are, sincer vorbind, scăderile ei. Le știu, dar le iubesc. Tocmai pentru că am avut curajul să mi le expun.
N-a fost o convertire, mai curând o revenire. Însă nu eu am revenit la poezie, ci ea la mine. Eram într-un punct fix, încremenisem și poezia îmi tot dădea târcoale. Pot spune că m-a salvat de la renunțarea la scris. Obosisem de mine și, cumva, de furia cu care mă tot aruncam în scris ca într-un colac de salvare. Cineva îmi spunea deseori să nu mai "crăp" de seriozitate. Și avea dreptate. Așa că am acceptat mănușa pe care mi-o aruncau poemele mele, cu lumea lor cu tot. Și am zâmbit, gândindu-mă că ele nu mă părăsiseră niciodată."
Un început de poem precum "când tai în două pieptul păsării-om/ cauți științific să prinzi dintre coaste zborul/ să despici gratiile coliviei și gata"…, p.45), ar fi de ajuns pentru a provoca cititorul să se apropie de un volum de excepție, unde are loc un alt fel de miracol, Luciditatea (apollinică) înfrățindu-se cu un vitalism quasi-dionisiac, existând, cumva, și o sugestie că Melancolia și Nostalgia pot fi printre cele mai interesante daruri ale Sacrului pentru profan(i).
Despre luciditatea scriitorului-revoltat am scris și altădată, precizând atunci că Luciditatea își revendică "supremația în lanțul trofic unde Metafora își are și ea rolul ei, meditația asupra raportului profan-sacru fiind memorabilă în poemul care dă și titlul cărții (trezind și amintirea "Rochiei fără sfârșit" a lui Ion Zimbru, poetul care acum scrie la o "Femeie de… scris"!): "pasărea a murit la ora șapte, într-o zi de marți/ în săptămâna luminată/ o altă convenție/ îngăduită de Dumnezeu spre folosința noastră/ oameni și păsări de bine/ câteva clipe cerești/ special lustruite pentru noi/ direct de pe cruce, de la înălțime// însă pasărea habar nu avea de toate astea/ ea a murit doar așa/ simplu/ micșorându-se/ înfiptă în pământul unei cutii de doliu/ cu tot cerul nesfârșit și inutil deasupra/ trăgând bolta cenușie și uscată peste inima ei/ fără timp/ fără spațiu/ fără sfârșit" (p.30)
Acest "cer nesfârșit" este bolta întregii cărți, cu tot ceea ce inspiră și "cerul ocrotitor" al lui Paul Bowles, o boltă complementară celei a Capelei Sixtine, și cine va atinge degetul Rațiunii, dacă nu omul? Deși o "intrare într-o icoană", ca într-un templu, dintr-o "rugă fierbinte" (p.104), ne-ar putea contrazice elegant! Dar "mintea e mai ascuțită decât un cuțit ascuțit/ îndrăgostit de propria lamă/ mintea e mai rapidă decât toți pașii uriașilor (...) cu ea pot despica timpul/ pot merge pe linia cerului" (p. 124).
Esteticul învinge moralismul chiar dacă un filosofic quasi-cioranian poate dicta un poem care nu este deloc o dedicație pentru nefericitul și ghinionistul Iuda (ca să nu mergem până la "paș’optul" luciferic ori al lui Adam și Eva), și Katia Nanu o poate spune "liric" cu precizia unei Ileana Mălăncioiu sau precum regretata Angela Marinescu: "estetic vorbind/ trăim într-o lume perfect… imperfectă/ nicio frunză nu este egală cu alta/ niciun nor nu-și repetă conturul/ doar foamea noastră de perfecțiune/ scoate versuri din sărăcia cuvintelor/(...) noi trezim diminețile din lumină/ noaptea din stele/ și iubirea de oriunde ar veni ea// lumea asta imperfectă/ pe care pictorul, scriitorul, violonistul, actorul/ visează noapte de noapte/ să o transforme în pășunile Raiului/ nu este altceva decât praful stătut de sub măslinii/ din grădina Ghetsimani// o invitație eternă/ la mereu trădarea imperfectă dintâi" (pp.31-32)
(Im)perfect praful, (im)perfect vântul, dar o altă definiție a Poeziei s-ar putea naște, fără chinuri: redarea perfecțiunii imperfecțiunii, oximoronic murmurând!
"Păsările" "cuvântează" în fel și chip, cu aripile lor, dumnezeirea poate fi aproape oriunde, dar, desigur, simbolistica nu este dusă atât de departe ca în "Manteq at-Tair" sau "Conferinţa păsărilor" de Farid-ud-din Attar. Textul "operație pe cord deschis" ("…inima asta beată de boli/ a bătut cuminte/ sârguincios pentru tine/ a avut aripi/ a încercat poate să zboare// dar acum stă îngenunchiată/ însângerată/ într-o mână de om/ care tremură la gândul că inima ta ar putea/ cine știe?/ să-și ia deodată zborul/ înainte să apuce chirurgul/ să o bage înapoi între zăbrele coastelor/ în închisoarea vieții tale/ condamnată fericit la viața pe viață" (pp.46-47), ne aduce aminte de faptul că scriitoarea a scris și "Nevoia de colivie" (care avea și ea lirismul ei), "Piersici cu aripi" sau, în colaborare, "De cealaltă parte a fericirii"...
De altfel, apropo și la cartea de publicistică mai sus amintită, unele poeme pot fi considerate mici reportaje, existând și un umor aproape britanic în "Conectare": "pe FB o cioară naște porumbelul păcii", chestiunile care țin de gust putând fi înlocuite și de simțul olfactiv, apropo de "o chestiune de miros": "…acasă mă așteaptă o pisică/ controlându-mi și ea mirosul/ peste care este stăpână/ gestionând răni adânci și iubiri pătimașe// de fapt, pisica este un motan/ câinele o cățea/ și amețeala asta de genuri mă dilată…" (p.10) ș.a.m.d.
Dacă este să facem vreo aluzie și la suprarealism, aparițiile lui Picasso și Joan Miró ne confirmă ispitele de acest tip, dar, probabil, ca și Joan Miró, nu ar recunoaște vreo aderare la așa ceva: "aș vrea să fiu eu cocoșul lui Picasso" (apropo de păsări, mai apar și niște grauri undeva, ca și niște cocori, dar și altele!), în "ecuații cu picasso" sau/ și "poem cu un pictor pe care îl iubesc", rezultând, prin extensiune, dacă vreți, varianta-carte a lucrării "Dona i Ocell", sculptura lui Miró din Barcelona (fantastică potrivirea pentru copertă a lucrării regretatei Anca Tofan, omagiu indirect pentru Miró!): "Miró iubitul/ abrutizând absent/ fecioare transparente-n embrion/ cu degetul murdar de roșu gângav/ încondeindu-și existența de bufon// Miró naivul/ pată de lumină/ pe margine de univers secat/ deschide lada stelelor să vină/ scânteie dintr-o umbră ce-am purtat// Miró hlizitul/ pe garduri cocoțat/ înlocuiește-n lacrimi/ cocioaba cu-un palat// Miró nebunul/ bolnav de repetate încercări/ lovind culoarea-n pântec/ a eșuat sub scări// Miró săracul/ ascuțit și dur/ împrumutând cravate de la hoți/ își vinde viața spartă ca un ciur/ împrăștiindu-și nemurirea către toți" (pp.41-42)
Aș spune că este un surprinzător strigăt, nu ca la Munch, ci mai degrabă ca la (o) Frida Kahlo a poeziei, interpretând "Bach la chitară" (poemul de la 43), unde apare alt colb sacru, precum cel din grădina Ghetsimani, "colbul din icoană", cu o spovedanie a iubirii; mai sunt de identificat proaspetele culori suprarealiste, precum la "verde la semafor", "omul din drum" confirmând faptul că suprarealismul face parte din… realitate, ca și acel Dumnezeu căruia "i s-au aburit ochelarii/ îi șterge grăbit/ în timp ce ne așteaptă după colț" (p.54).
Și ar mai fi atâtea de spus/ scris, dar, în... ne-final... urăm un (supra)realist La mulți ani, putere de muncă și inspirație!
