Eu n-am avut nimic...şi nici nu am...
şi pot să spun că totul mi-i totuna:
şi-aproape, şi departe, şi egal
cu viaţa, cu deşertul, cu minciuna!
Mă uit la cer şi-mi zic frumos: e „sus”...
dar dacă-i „jos”, şi eu n-am nici o ştire?...
mă mir, admir, de/scriu, adun şi scad
mulţime de tandreţe şi iubire!
Mă-ndoi, mă îndoiesc şi mă învârt...
[abia mai poate eu(l) să respire]...
şi nici un punct nu văd la orizont,
dar tot mai sper să ies din cercuire!
Fluier o taină, strig într-un pustiu...
ecoul se întoarce şi se sfarmă,
iar nişte muzici (s)acre forfotesc
sec, infernal, cu degetul pe karmă!
Cică aşa-i, nu poate fi alt fel,
sau este, dar nu ştiu, nu pot cum este...
stau pe pământ, cică trăiesc...de fapt,
plătesc tribut algebrelor celeste!
Plătesc...(şi nu întreb, nu are rost)...
corect, până la os, până la sânge...!...
Nu am avut şi n-am nimic...plătesc...
se micşorează cercul...şi mă strânge!
