Te rog să-mi (s)pui nu-mă-uita/ la capătul dinspre plecare,
să nu stau singur când voi fi/ în (contra)starea următoare!...
Ca întrebarea la răspuns/ mă duc să văd cum se întâmplă
absenţa-n haos, punct cu punct,/ şi cum prin întuneric îmblă
fiindcă ce-i adânc şi sfânt/ nu se (re)naşte pe lumină
şi numai celui nevăzut/ eternitatea i se-nchină!
Şi te mai rog foarte frumos:/ nu-mpărtăşi vro îndurare
dinspre acea, dinspre acel/ care se crede mult mai mare
decât alcătuirea ta/ şi farmecul domniei-tale...
deoarece-ntr-acest contrast/ sunt strâmbături fundamentale,
unde concretu-i sub abstract,/ şi îndreptările împilă...
neantu-i orb şi surdomut,/ şi logosul nu are milă!
Eu am să-ţi (s)pun nu-mă-uita/ la capătul dinspre sosire,
să nu stai singură-ntr-un loc/ deloc real prin locuire,
să nu fii singură-ntr-un mod/ defel firesc prin simplitate,
nici singură-ntr-un timp absurd,/ golit şi de singurătate,
fiindcă ce-i ş-adânc şi sfânt/ nu-i cea mulţime-ntâmplătoare!...
Şi-am să privesc din urma ta/ ca un răspuns la întrebare!
