Stau la mormântul amăgirii/ şi-mi număr sufletul mărunt:
doi-trei, cinci-şase, nouă-zece.../ o fi mai bine să m-ascund
şi să las naibii toate cele/ trecute (zilnic) pe răboj?
o fi mai bine să las naibii/ viaţa şi moartea pe daiboj?
O fi mai bine să-mi tai pofta/ la vraja cestui dulce surd
şi orb şi mut şi fără suflet,/ mult mai puţin, puţin mai mult,
zis şi destin?...(mă înfioară,/ îl scad mereu, şi nu-l termin)...
naiba dă-n fiert şi nerăbdare/ puţin mai mult, mult mai puţin!
Să las la naiba toate cele/ sfinte, păgâne, delicate...
şi să m-ascund tocmai-nainte/ de-a fi...(a fi, pe numărate?!)...
tocmai-nainte de-nceputul/...(primul sfârşit la numărare?!)...
tocmai-nainte de sfârşitul/...(ultim pornit fără scăpare?!)...
Sigur că da: vine, nu vine!?.../ Sigur că da: trece, nu trece!?...
Ce silnică numărătoare:/ doi-trei, cinci-şase, nouă-zece!...
Mai bine invers, fără milă,/ să scriu o cruce şi s-o scad
pân-am să-nvăţ să ştiu ce-nseamnă/ sufletul tău nenumărat!
