Acţiunea în revendicare este acţiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere posesorului neproprietar să îi restituie bunul. Aceasta reprezintă o modalitate de apărare a dreptului de proprietate deoarece prin intermediul său reclamantul urmăreşte să i se stabilească dreptul său de proprietar. Acţiunea poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă acest drept prin deţinerea fără drept a bunului.
Acţiunea în revendicare poate fi mobiliară sau imobiliară, în funcţie de bunul care face obiectul revendicării.
Această acţiune poate fi promovată doar de proprietarul exclusiv al bunului. Bunul care este deţinut în coproprietate poate fi revendicat de la un terţ doar cu respectarea regulii unanimităţii, acţiunea urmând a fi admisă dacă este introdusă de toţi coproprietarii.
Dacă un bun este deţinut în coproprietate acesta nu poate fi revendicat de un coproprietar de la un alt coproprietar.
În ceea ce priveşte bunurile mobile care aparţin soţilor acestea pot fi revendicate doar de unul dintre ei de la posesorul neproprietar, aplicându-se prezumţia mandatului tacit reciproc.
Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă indiferent dacă bunul revendicat este mobil sau imobil, însă există şi excepţii de la această regulă în cazurile în care prin lege se dispune altfel, spre exemplu în cazul bunului mobil pierdut sau furat, acesta poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de trei ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
Dovada dreptului de proprietate pentru bunurile imobile se face cu extrasul de carte funciară, în timp ce pentru bunurile mobile se poate face cu orice mijloc de probă.
Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare pârâtul urmează a fi obligat la restituirea bunului, a fructelor produse de bun şi chiar la despăgubiri în cazul în care bunul a pierit din culpa pârâtului sau a fost înstrăinat. Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până când îi sunt restituite cheltuielile făcute cu producerea acestora.
La cererea pârâtului, reclamantul poate fi obligat să îi restituie cheltuielile necesare, cât şi pe cele utile pe care acesta le-a făcut, însă doar în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel. De asemenea, reclamantul mai poate fi obligat şi la plata cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor. Proprietarul nu poate fi obligat să acopere cheltuielile voluptuare (n.r. sume de bani sau muncă investite de către posesorul unui lucru, pentru a-şi satisface plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului), posesorul având dreptul de a păstra îmbunătăţirile efectuate cu aceste cheltuieli, doar dacă prin acestea bunul nu se deteriorează.
Hotărârea judecătorească prin care a fost admisă în mod definitiv acţiunea în revendicare se pune în executare în condiţiile generale în materia executării silite, inclusiv împotriva terţului dobânditor.
