Din sufletul tău mare cât Luna cea mai plină
am învăţat (întruna) să tai frunze la câini,
aici, pe strada Frunzei, cu grijă şi cu poftă...
şi să (le)-ascult lătrarea... şi să mă spăl pe mâini
când vine, pasămite, vrun timp de judecată
cu vorbă contondentă, din unghi obtuz şi-amar...
şi să-(mi) trimit (aiurea) la Ana şi Caiafa
părerile de bine, de rău... să n-am habar
că toate dimprejuru-mi... (şi sfinte! şi păgâne!)...
nu au nici o scăpare, dacă-s jucate strâmb,
iar cel care trişează n-ajunge prea departe...
rămâne pizmătareţ, proclet, ţeapăn, hadâmb!...
Din sufletul tău mare cât Luna cea mai plină
sau goală... [când Maria-i (prin jur) mireasa ta]...
am învăţat ce-nseamnă să (n)-am notă de plată
şi să ascult din Ceruri, oricând: Sigur că Da!
