Când am vrut să-l tai, salcâmul/ s-a uitat, a plâns la mine
şi l-am auzit cum cântă/ (din Adâncu-i) c-o vioară
nevăzută şi nespusă/ încă-n viaţa mea năucă...
şi-ncerca să-mi curgă-n suflet/ că nu-i pregătit să moară,
şi mai are până-ncepe,/ şi mai are până-şi face
spre Înalt ultima-i cruce,/ ş-apoi se dă jos din fire,
şi din păsări, şi din floare,/ şi din lemnul său cel straşnic,
unde-i stă vioara crudă,/ lungă, blândă şi subţire!
Când am vrut să tai salcâmul,/ mi-a rămas tăişu-n aer,
mâinile-mi aşa dibace/ au pornit să înlemnească,
şi-au pornit să se usuce.../ şi-au pornit atâtea gânduri:
e salcâmul pus de tata-n/ poarta cea moldovenească...
poarta lui şi poarta mamei,/ poarta noastră (şi a voastră)
când s-aude cum sunt coapte/ adâncimile vioarei,
şi cum cântă-nspre pădure/ aria cea mai frumoasă:
foamea lupilor şi-a vieţii.../ din(spre) moartea căprioarei!
