Codul de procedură civilă prevede că divorţul din culpa unuia sau a ambilor soţi poate fi cerut, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii :
- să existe motive temeinice care să justifice destrămarea relaţiilor conjugale;
- aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
- să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.
În practica instanţelor de judecată sunt considerate, de exemplu, motive temeinice de divorţ:
- atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi constând în acte de violenţă verbală sau fizică;
- consumul excesiv de alcool sau droguri;
- infidelitatea unuia dintre soţi;
- lipsa de comunicare şi afecţiune dintre soţi;
- refuzul nejustificat al unui soţ de a locui împreună cu celălalt soţ sau de a contribui la cheltuielile căsătoriei;
- părăsirea fără motive a domiciliului conjugal etc.
Cererea de divorţ se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află ultima locuinţă comună a soţilor.
Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună, competenţa de soluţionare a divorţului aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locuinţa pârâtului.
Când pârâtul nu mai locuieşte în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, cererea de divorţ se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
În cazul în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţă în ţară, soţii pot conveni să introducă acţiunea de divorţ la orice judecătorie din România.
În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
La stabilirea competenţei teritoriale a instanţei se are în vedere locuinţa comună în fapt a soţilor în momentul introducerii acţiunii de divorţ.
Dovada ultimei locuinţe comune se poate face cu actele de identitate ale soţilor sau prin declaraţie autentică pe propria răspundere a fiecărui soţ cu privire la locuinţa respectivă.
Cererea de divorţ trebuie să cuprindă elementele cererii de chemare în judecată prevăzute de Codul de procedură civilă (numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul cererii, motivele de fapt şi de drept ale cererii, probele pentru dovedirea acestor motive, semnătura reclamantului).
Pe lângă aceste elemente, dacă este cazul, reclamantul trebuie să specifice numele copiilor minori ai soţilor, iar dacă nu sunt copii minori, se va face menţiune în acest sens.
De asemenea, dacă există copii minori, reclamantul trebuie să precizeze în cerere modalităţile în care solicită să se soluţioneze cererile accesorii divorţului referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei copilului, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a minorilor etc.
La cererea de divorţ, reclamantul trebuie să anexeze certificatul de căsătorie şi, eventual, copii dupe certificatele de naştere ale minorilor, precum şi alte înscrisuri necesare soluţionării cauzei.
În plus, la cerere se va ataşa şi dovada achitării taxei judiciare de timbru (100 de lei).
În ce priveşte judecarea cererii de divorţ, Codul de procedură civilă prevede că în faţa instanţei de fond, soţii se vor înfăţişa personal.
Totuşi, prin excepţie, soţii pot fi reprezentaţi în faţa instanţei prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator în situaţiile prevăzute expres de lege (ex., unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este bolnav grav sau pus sub interdicţie judecătorească, are reşedinţa în străinătate, etc.)
Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se prezintă numai pârâtul, cererea de divorţ va fi respinsă ca nesusţinută.
În cazul în care ambii soţi lipsesc şi niciunul nu a solicitat judecarea în lipsă, instanţa dispune suspendarea procesului.
Reclamantul poate să renunţe oricând la proces sau soţii se pot împăca, chiar dacă nu a fost plătită taxa judiciară de timbru.
În această situaţie, instanţa ia act de împăcarea soţilor şi dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului.
Dacă împăcarea soţilor nu dă rezultate, oricare dintre ei poate să formuleze o nouă cerere de divorţ, folosindu-se atât de fapte noi, apărute după împăcare, cât şi de faptele anterioare primului proces.
De menţionat că în procesul de divorţ pot fi audiate în calitate de martori rudele şi afinii soţilor până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor.
De asemenea, pentru dovedirea acţiunii de divorţ, pe lângă proba cu înscrisuri şi declarații de martori, este admisibilă şi administrarea probei cu interogatoriu.
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă se poate face apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
Decizia pronunţată de instanţa de apel este definitivă.
