Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Delincvenţa juvenilă este o componentă a criminalităţii şi reprezintă un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori/ adolescenţi de a se adapta la normele morale de conduită impuse de societate. Într-o altă accepţiune la care achiesez se apreciază că în sfera delincvenţei ar trebui incluse numai faptele prevăzute de legea penală şi în consecinţă delincvenţa juvenilă reprezintă totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi şi sancţionabile de codul penal.

Ce înseamnă minor, din punct de vedere al Codului penal român


Din punct de vedere penal, minorul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Legiuitorul penal român, prin dispoziţiile art. 113 din Codul penal, a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani, sub condiţia dovedirii că în săvârşirea faptei minorul a avut discernământ, şi în toate cazurile de la 16 ani, fără vreo condiţionare. Faţă de minorul care nu răspunde penal şi care săvârşeşte fapte prevăzute de legea penală se iau măsuri de protecţie specială, respectiv plasamentul şi supravegherea specializată.

Modificări legislative în privinţa sancţionării minorilor


Cu privire la minorii care răspund penal, Codul penal prevede un sistem sancţionator special, diferit faţă de sistemul sancţionator destinat infractorilor majori, format din măsuri educative neprivative de libertate şi măsuri educative privative de libertate.

În vechea reglementare, se prevedea că minorul era sancţionat atât cu măsuri educative, cât şi cu pedepse. Actuala reglementare optează pentru sancţionarea minorului care a săvârşit fapte penale numai cu măsuri educative şi, în consecinţă, aplicarea pedepselor minorului a fost eradicată. Astfel, legiuitorul dă prioritate măsurilor educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică), prevăzând în mod expres că măsurile privative de libertate se aplică dacă a mai săvârşit o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat [art. 114 alin. (2) lit. a)] sau atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă [art. 114 alin. (2) lit. b)].

Situaţia actuală a infracţiunilor comise de minori, din punct de vedere statistic


Există două fenomene care merită menţionate la acest capitol. A crescut grupa de minori în cadrul structurii de vârstă a populaţiei şi, în acelaşi timp, se constată o tendinţă ascendentă a delincvenţei în rândul minorilor, paralel cu gravitatea faptelor săvârşite.

În România, delicvenţa juvenilă s-a agravat semnificativ după schimbarea socio-politică din 1989. Alături de sărăcie şi de inegalităţile sociale din ce în ce mai profunde, abandonul familiar şi şcolar, absenţa programelor de protecţie au reprezentat factori importanţi în amplificarea acestui fenomen, la fel ca şi starea de anomie instituţională, morală şi legală.

Delincvenţa juvenilă, ca orice formă a criminalităţii, este inerentă societăţii şi poate fi doar diminuată, printr-o politică penală adecvată, dar nu poate fi eradicată.


Conceptul de anomie a fost introdus pentru prima data de Emile Durkhein şi a fost reluat de sociologul american Robert Merton, care a lansat teoria funcţionalistă a anomiei, la care am făcut referire anterior. Prin anomie se înţelege tensiunea ce s-a instalat între standardele propuse de societate la care tind indivizii şi mijloacele legitime reduse pe care le au la dispoziţie aceştia pentru a le atinge. În lumina acestui raţionament, delicvenţa este considerată ca fiind răspunsul dat de minorii care nu au posibilităţi legitime pentru a-şi îndeplini idealurile pe care societatea le apreciază ca fiind normale pentru membrii ei.

Citit 1466 ori Ultima modificare Marți, 19 Iulie 2016 18:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.