Codul muncii prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. Astfel, instanţa competentă să soluţioneze conflictele individuale de muncă în primă instanţă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Cele mai multe conflicte individuale de muncă aflate pe rolul instanţelor de judecată se referă la contestaţii împotriva deciziei de concediere, acţiuni privind răspunderea patrimonială, acţiuni pentru plata drepturilor băneşti (salarii, sporuri, prime etc.), contestaţii împotriva deciziei de sancţionare disciplinară şi altele. Sesizarea instanţei de judecată se face printr-o cerere scrisă.
Această cerere trebuie să cuprindă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi anume :
- numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, iar pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor, codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant;
- numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul său profesional;
- obiectul cererii şi valoarea acestuia (dacă este evaluabil în bani) şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii respective;
- precizarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
- indicarea probelor pentru fiecare capăt de cerere;
- semnătura reclamantului sau a reprezentantului acestuia (mandatar sau avocat), iar dacă reclamantul este persoană juridică, semnătura reprezentantului legal şi ştampila.
În raport de natura litigiului, Codul muncii stabileşte diferite termene de sesizare a instanţei de judecată. Dintre aceste termene menţionăm:
- 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
- 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia de sancţionare disciplinară;
- 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia când se solicită plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.
Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa judiciară de timbru şi se soluţionează în regim de urgenţă. În Codul muncii se precizează că termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile, însă în practica unor instanţe de judecată, din diferite motive (ex. supraaglomerarea şedinţelor de judecată), aceste termene sunt, de regulă, mai lungi.
Prin derogare de la dreptul comun, Codul muncii prevede că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
Se pot administra orice fel de probe (înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiză etc.) pe care părţile le consideră necesare în proces.
Întrucât procedura de soluţionare a conflictelor de muncă trebuie să se desfăşoare în regim de urgenţă, instanţa de judecată are dreptul să decadă din beneficiul probei admise partea care a solicitat-o, dacă întârzie nejustificat administrarea acesteia.
Hotărârea instanţei de fond se motivează şi se comunică părţilor în termen de cel mult 30 de zile. Această hotărâre poate fi atacată numai cu apel la instanţa ierarhic superioară. Termenul de formulare a apelului este de 10 zile de la data comunicării hotărârii.
Cererea de apel este, de asemenea, scutită de taxa judiciară de timbru şi se depune la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, respectiv la tribunal, şi va fi soluţionată de Curtea de Apel.
De menţionat că motivele apelului trebuie să fie depuse tot înăuntrul termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel nu mai poate fi atacată cu recurs, ci doar cu contestaţie în anulare sau cerere de revizuire, dacă există unul sau mai multe dintre motivele prevăzute limitativ de Codul de procedură civilă.
