Procedura partajului judiciar este o procedură specială care se referă la împărţeala bunurilor comune. Proprietatea comună, în sens restrâns, se referă la coproprietate şi proprietatea comună în devălmăşie. Prin partaj se pune capăt stării de proprietate comună, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun se împart, în materialitatea lor, între titulari.
Partajul poate fi făcut convenţional, prin acordul de voinţă a tuturor coproprietarilor sau judiciar.
Instanţa competentă din punct de vedere material este judecătoria. Competenţa teritorială trebuie stabilită în funcţie de tipul partajului succesoral sau al bunurilor comune ale soţilor. Acţiunea de partaj este imprescriptibilă extinctiv,dar nu şi achizitiv, partajul putând fi cerut atunci când unul din coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acest l-a uzucapat în condiţiile legii.
Instanţa trebuie să aibă în vedere în principal împărţeala bunurilor voluntar de către părţi, iar când acest lucru nu este posibil instanţa va trece la stabilirea bunurilor care trebuie partajate, calitatea de proprietar a fiecărei părţi, iar în caz de împărţire a unei moşteniri se vor stabili datoriile transmise prin succesiune, cele avute faţă de persoana decedată şi sarcinile moştenirii. Instanţa va face împărţeala în natură, ea procedează la formarea loturilor şi atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale ca valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani. Instanţa va întocmi o încheiere de admitere în principiu, în cazul în care pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare şi evaluare. Instanţa poate da şi încheiere de admitere în principiu suplimentară dacă după pronunţarea hotărârii de admitere în principiu, dar înainte de pronunţarea hotărârii, se demonstrează faptul că există şi alţi co-proprietari, ori nu au fost determinate toate bunurile care trebuiau supuse împărţelii.
Împărţeala bunurilor
Regula în materia partajului este că el se va produce în natură, şi ca instanţa este cea care are rolul de a stabili valoarea de circulaţie a bunurilor supuse partajului. Când împărţeala bunurilor în natură nu este posibilă, instanţa poate dispune, prin încheiere, atribuirea provizorie a întregului bun. Bunurile se pot atribui definitiv la cererea unuia dintre coproprietari, iar instanţa este cea care va stabili sultele pe care acesta va trebui să le plătească celorlalţi copărtaşi.
Instanţa poate dispune vânzarea bunurilor în cazul partajului care nu poate fi realizat convenţional sau pe cale judecătorească ori în situaţia în care bunurile nu pot fi împărţite în natură sau atribuite unui copărtaş.
Termen de prescripţie
În cazul în care bunurile nu pot fi atribuite prin niciun mod de realizare a partajului, vor fi supuse vânzării la licitaţie publică cu ajutorul unui executor judecătoresc. Dacă una dintre părţi cere, instanţa poate împărţi bunurile pentru care nu s-a dispus vânzarea.
Dacă partajul în natură nu poate fi realizat, copărtaşii nu sunt de acord cu privire la atribuirea bunului şi nici nu poate fi vândut, instanţa va decide închiderea dosarului, dispunând acest lucru printr-o sentinţă. Termenul de prescripţie a cererii de executare a hotărârii de partaj este de 10 ani.
Cheltuielile de judecată se împart între coproprietari în funcţie de cota parte care le revine prin împărţeală.
