* „Ne-am pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână am pornit încrezători înainte: escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel * „Un alpinist viu este mai bun decât unul mort” * „În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă pentru că simpla cască nu te salvează” *
Îndrăgostiţi iremediabil de munte, jurnalistul Ovidiu Matache de la ziarul „Imparţial” şi prietenii lui, Veronica şi Teo Tălăşman, au încercat să cucerească vârful Mont Blanc.
Vreme de trei zile, în perioada 30 iulie - 1 august alpiniştii s-au luptat cu crestele, vremea şi altitudinea. Curajul, pasiunea, efortul lor merită tot respectul. Iată povestea aventurii lor.
„Mai sus decât Moldoveanu”
Ruta normală pentru ascensiunea vârfului Mont Blanc (4.810 metri) este: Les Houches – Nid d`Aigle (2.372m) – Tête-Rousse (3.167 m ) – Goûter (3.817 m) – Dôme du Goûter - Valot (4.362 m).
Cu povara celor 20 de kg de echipament şi mâncare în rucsac, dar şi cu experienţa de 5 ani de escalade în Bucegi, Piatra Craiului şi pe vârful Moldoveanu, cei trei au pornit pe 30 iulie din campingul Les Cimes din Franţa, pe o vreme ploioasă, pentru a profita de cele două zile de vreme bună anunţate de meteorologi. Până la Nid d`Aigle au mers cu telecabina şi cu vestitul Tramway du Mont Blanc şi de acolo spre refugiul Tête-Rousse.
„Când am ajuns la baraca forestieră Les Rochnes, la 2.700 de metri, deja depăşisem altitudinea maximă din Carpaţii României, vârful Moldoveanu – 2.544 metri. Primele semne ale efectelor altitudinii începeau să-şi facă simţită prezenţa, însă peisajul alpin ne motiva să înaintăm”, spun alpiniştii.
În refugiul Tête-Rousse ar fi trebuit să rămână o zi, pentru aclimatizare, dar, după o pauză de 30 de minute pentru o supă, au pornit la drum. Ţineau să se încadreze în cele două zile de vreme bună, dar lipsa aclimatizării s-a răzbunat.
Culoarul Morţii
Şi-au pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână au pornit încrezători înainte pe cea mai tehnică porţiune de traseu: escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel.
„Primii 200 de metri diferenţă de nivel, traversând gheţarul de la Tête-Rousse, i-am parcurs relativ uşor. Am depăşit şi primele corzi fixe şi am ajuns la Grand Couloir – un traverseu de aproximativ 100 de metri pe o faţă expusă acoperită cu gheaţă şi roci instabile, cunoscut ca Aleea Popicelor sau Culoarul Morţii, pentru că mai cad pietre. Am reuşit să îl traversăm fără evenimente şi cu multă atenţie, după care am început urcuşul cu ţinta clară: refugiul Goûter”.
„Dificultatea acestei porţiuni constă în ascensiune pe un teren de rocă şi gheaţă, cu un grad de înclinaţie mare, pasajele verticale fiind prevăzute cu corzi fixe. Am parcurs destul de repede primii metri, apoi altitudinea a început să îşi pună serios amprenta. Starea de oboseală se accentua tot mai mult”.
„Am înaintat ceva mai greoi, am depăşit cu brio toate porţiunile tehnice, iar în jurul orei 20, am ajuns la refugiu unde am plătit fiecare câte 28 de euro pentru un somn «dulce»… sub mese, alături de alţi alpinişti din diferite ţări. Paturile erau rezervate cu 2-3 luni înainte, aşa că nu am avut altă soluţie”, spun temerarii gălăţeni.
Eforturi supraomeneşti
A doua zi, s-au legat toţi trei în coardă şi au pornit spre vârf. Vântul sufla destul de tare, zăpada permanentă le îngreuna ascensiunea şi fiecare culme le cerea parcă un efort supraomenesc.
„Trebuia să fim foarte atenţi şi la crevasele care ne puteau pune viaţa în pericol. Aerul rarefiat, oboseala acumulată cu o zi în urmă, faptul că nu am fost în stare să mâncăm mai nimic cât am stat în refugiu, durerile îngrozitoare de cap ne-au dat serios de furcă”.
„După aproximativ patru ore am reuşit să ajungem totuşi la Refugiul Valot. Am aşteptat în zadar aproximativ o oră ca efectele altitudinii să mai dispară. Cea mai bună metodă pentru a scăpa de manifestările cauzate de altitudinea ridicată este să cobori”.
„A fost frustrant să ne aflăm la aproximativ 400 de metri de cel mai înalt vârf din Alpi şi să realizăm că ţinta noastră nu putea fi atinsă în acele condiţii. Fizic eram doborâţi, iar a doua zi nu mai puteam urca din cauza timpului nefavorabil anunţat de meteorologi”.
„A fost greu să renunţăm, dar se spune că un alpinist viu este mai bun decât unul mort. După ce am făcut câteva poze cu vârful de care ne despărţeau doar câţiva metri, am început coborârea”, povestesc gălăţenii.
Decizie înţeleaptă
A treia zi, nori ameninţători care se adunau deja în creastă le-a confirmat că decizia de a coborî cât mai repede a fost cea mai bună. Îi aştepta însă peretele vertical de 700 de metri.
„Coboram încet, atenţi, mai ales că începuseră adevărate avalanşe de roci cu dimensiuni apreciabile şi care ricoşau în toate direcţiile cu cât ne apropiam mai mult de Grand Couloir. În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă mai înaltă pentru că o simplă cască pe cap nu te poate salva. Am aşteptat ca rocile să nu se mai desprindă şi am traversat Aleea Popicelor în paşi grăbiţi”.
„În jurul orei 18 ne aflăm din nou în campingul Les Cimes. A început o ploaie abundentă, iar la peste 2.500 de metri ningea, vântul viscolind zăpada. Eram cu toţii obosiţi însă în parte mulţumiţi că am reuşit măcar să ajungem pe creasta Alpilor”, au mărturisit gălăţenii.
Foto: Ovidiu Matache
