De multe ori prea grăbit, gălăţeanul trece prin toamna asta la fel cum a trecut şi prin celelalte anotimpuri. Are prea multe griji, prea puţin timp şi mult prea multe gropi în calea sa pentru a-i mai arde de poezie.
Şi totuşi toamna, stimaţi consumatori de melancolie obligatorie în acest sezon, şi totuşi frunzele căzute şi culoarea dimineţilor ude şi soarele atât de aşteptat, toate sunt aici! Mai sunt de folos cuiva?
Şi, dacă nu ca decor pentru tablourile noastre interioare, poate că frunzele şi aşteptarea cu care acoperă ele băncile urâte, din beton, ale urbei noastre, pot deveni un semn.
Priviţi şi veţi vedea cum natura înnobilează lucrurile urâte făcute de noi, oamenii. Inclusiv o bancă mutilată, în care fierul şi betonul rânjesc dizgraţios dintre spărturi, devine toamnă ruginie. Nu mai invită la stat, ci la privit sau poezie.
