Un bărbat străin, şi încă un franţuz, tete-a-tete, după cum zic aceşti destrăbălaţi, cu stăpâna?! Chiar dacă era cu ştirea, chiar cu insistenţele, stăpânului, interesat de împrumutul promis de marchizul La Fete, totul era nisip mişcător pe nisip alunecător…
Stăpâna ştia că Elviria pândise tot timpul după un paravan andaluz avansurile francezului. O auzise foşnind şi numai camerista încăpea în cotlonul acela. O simţise plecând atunci când monsieur La Fete tocmai îşi luase tălpăşiţa, urmat de umbra sa algeriană.
Dona Isabela se foi apoi toată noaptea în iatacul ei: oare Elviria avea să dea samă a doua zi stăpânului ? Sau poate chiar în acea noapte, dacă diavolul colinda prin vintrele fierbinţi ale lui don Alfonso de Maljunction? Doamna avea credinţa că Elviria îi potolea setea şi străinului. Francezul se descurca mai lesne cu fustele mai simple, încreţite, ale sevitoarelor, iar casa avea prea multe cotloane cu draperii…
„Oare stăpânului îi va fi pe plac aceasta, că l-am înfruntat pe francez, cu grija de a nu-l ofensa, totuşi?” - părea că se gândeşte dona Isabela. „Sau stăpânul ar fi preferat, pentru slava avutului său, ca să cedez cu totul-totului?!”, părea să-şi spună, cutremurându-se, stăpâna.
„Şi apoi, după ce şi-ar fi numărat banii, cu ochii ca două candele bucuroase, nu s-ar fi înnegurat oare stăpânul, nu şi-ar fi strâns pumnul?” Eu aşa m-aş fi gândit, cunoscând firea rea şi pidosnică a lui don Alfonso…
Sona Isabela aşteptă până când auzi cum mica Alicia, cu ochii încă lipiţi de somn, intra în camera sa de toaletă, în zori, ca să-i ia oliţa de noapte. Auzi cum îi punea capacul şi o auzi plecând, zăngănind uşor din cele două oliţe – cea a stăpânei şi cea a stăpânului.
Uf, don Alfonso se îndurase să doarmă singur, altfel uşa cabinetului său ar fi fost încă ferecată. Altfel, abia mai târziu, când ea cobora la masă, în bucătărie, Alicia ieşea prin spate cu celelalte două oliţe de noapte. Dona Isabela aflase totul după ce a vrut să cunoască de ce tufele galbene de trandafiri miros nefiresc…
Stăpânul nu coborî la masă, nu sună nici ca să i se aducă dejunul la pat. „Ay, ay, ay! A murit stăpânu´!” - strigă Alicia, şi crucifixul de os de pe perete se prăbuşi.
„Asta nu se poate!” - strigă domnul Rossini, urcând gâfâind scara. „Cu stăpânul am vorbit aseară!” - mugi el.
(va urma)
