Compozitorul şi folcloristul Sabin Drăgoi s-a născut pe 6 iunie 1894, la Selişte, judeţul Arad. A fost unul dintre cei mai de seamă promotori ai şcolii româneşti de compoziție bazate pe transfigurarea folclorului ţărănesc, remarcându-se printr-o îndelungată carieră componistică şi didactică, precum şi prin lucrările publicate care au avut ca subiect folclorul românesc, apelând direct la cântecul popular.
După perioada studiilor la Iaşi şi la Conservatorul din Cluj, a urmat Conservatorul de Stat din Praga. Revenit în țară, și-a început cariera pedagogică la Şcoala Normală de învăţători din Deva, apoi s-a stabilit la Timişoara, activând ca profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie (1924-1942) şi director (1925-1943) al Conservatorului municipal. În acelaşi timp, a fost dirijor al corurilor bărbăteşti „Doina” şi „Banatul” (1924-1932) şi al corului mixt „Crai Nou” (1936-1940).
Anii celui de-Al Doilea Război Mondial l-au surprins în posturile de director al Operei Române din Cluj-Timişoara (1940-1944), director (1942-1944) şi profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie (1943-1945) la Conservatorul Cluj-Timişoara. A rămas la Timişoara până în 1950, când s-a stabilit la Bucureşti pentru a ocupa funcţia de director al Institutului de Folclor (1950-1964), între 1950 şi 1952 fiind şi profesor de folclor la Conservator. A fost vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor, membru corespondent al Academiei Române şi a făcut parte din consiliul executiv al The International Folk Music Council din Londra, începând din 1961 şi până la moarte.
O mare parte din creaţia sa o constituie muzica de cameră, în care intră lucrări pentru ansambluri cu diferite componenţe (Cvartetul de coarde nr. 1 în re major; Cvartetul de coarde nr. 2 în re minor; Sonata pentru vioară şi pian; Dixtuorul pentru instrumente de suflat, corzi şi pian), piese pentru pian (Suită de dansuri populare pentru pian; Satul mă cheamă; Mică suită pentru pian. In memoriam Bela Bártok) sau corale (Idilă bihoreană; Bănăţeana; Trandafir de pe răzoare).
De-a lungul timpului, talentul şi munca i-au fost recunoscute atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind recompensat cu numeroase premii şi titluri, precum Premiul I de compoziţie „George Enescu” (1928), Premiul Academiei Române (1932), Marele Premiu „Năsturel” al Academiei Române (1933), Premiul de compoziţie „Robert Cremer” (1935), Bene Merenti dell’Accademia „Santa Cecilia” din Roma (1967), titlurile de Artist Emerit (1951) şi Maestru Emerit al Artei (1953).
A încetat din viață pe 31 decembrie 1968, la București.
