Grigore Ionescu, arhitect teoretician și practician apreciat, profesor emerit, s-a născut pe 11 ianuarie 1904, la Florești, Prahova. A urmat cursurile Facultății de Arhitectură din București, apoi ca bursier pe cele ale Școlii Române de la Roma.
Activitatea sa de arhitect proiectant se concentrează în perioada 1935-1950, când a lucrat la mai multe dotări publice, în principal în domeniul medical, printre care sanatorii la Bârnova și Toria, Spitalul de Pediatrie "Emilia Irza" din Bucureşti (acum Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "Alfred Rusescu"), o școală de infirmerie la București, centre sanitare și băi la Vaslui și Sighetu Marmației.
În cadrul Facultății de Arhitectură, a fost profesor și a înființat Catedra de Istoria Arhitecturii, care în 1970 a fuzionat cu catedra de Teoria Arhitecturii. Din 1998, Catedra acordă Premiul "Grigore Ionescu" celui mai bun proiect de restaurare. A fost decan în perioada 1944-1952. A publicat prima lucrare amplă care tratează istoria arhitecturii pe întreg teritoriul României, "Istoria arhitecturii românești". A încetat din viață pe 26 iunie 1992, la București.
