Academicianul Ion Pavel s-a născut pe 14 martie 1897, la Bucureşti. Este considerat fondatorul diabetologiei românești.
A absolvit Şcoala „Petrache Poenaru“ și Liceul „Sf. Sava“, din București. A urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În perioada 1916-1918, facultatea a fost închisă din cauza războiului. Deşi nerecrutat, Ion Pavel a mers voluntar în război şi a lucrat la formaţiunile sanitare de pe front.
A activat în Clinica medicală de la Spitalul Colţea, condusă de Ion Nanu-Muscel, considerat cel mai bun clinician al timpului său. La îndemnul acestuia, a călătorit în alte ţări, ajungând la Berlin, în serviciul de anatomie patologică al profesorului Carl Benda şi în serviciul de hematologie şi de afecţiuni ale aparatului respirator.
Întors în ţară, pe lângă munca din spital, a lucrat în laboratoarele Institutului Cantacuzino. În 1922, s-a orientat definitiv către medicina internă, fiind numit asistent în clinica profesorului Nanu-Muscel. Cu sprijinul acestuia, a plecat la Paris, unde a studiat cu profesorii M. Chiray, Ph. Gilbert, J. Ch. Roux, M. Tiffeneau, de la care a învăţat modestia şi ezitarea în faţa diagnosticului, precum şi tendinţa novatoare cu orice preţ, dar şi rigoarea şi acurateţea în cercetarea experimentală.
În 1926, a primit Premiul "Martin-Damourette", pentru lucrările sale (în colaborare cu M. Chiray) despre contractilitatea veziculei biliare.
Revenit în ţară, a lucrat în continuare la Clinica medicală de la Colţea. Aici a prins contur preocuparea sa pentru problemele care vizau vezicula biliară, căile biliare, ficatul, pancreasul şi diabetul zaharat, pe care l-a abordat în decursul întregii sale vieţi sub toate aspectele: etiologie, patogenie, fiziopatologie, diagnostic, complicaţii, tratament şi profilaxie.
În 1930, a fost numit conferenţiar onorific la Clinica medicală Colţea.
În 1938, i-a apărut cartea „Afecţiunile neulceroase ale duodenului“, în colaborare cu A. Păunescu Podeanu. În 1944, a apărut cartea „Le diabète, pentru care a primit Premiul Dragovitch, decernat de Academia de Ştiinţe din Paris (1964).
În 1941, la Spitalul Cantacuzino, a înfiinţat Centrul antidiabetic, a cărui organizare a fost preluată de aproape toate centrele de combatere a diabetului din Europa şi din România. Între 1949 şi 1967, a condus Clinica de boli de nutriţie şi dietetică de la Spitalul Cantacuzino, în calitate de conferenţiar, şi, din 1954, de profesor.
A fost membru corespondent al Academiei Române și al Academiei de Medicină din Paris.
A încetat din viață pe 6 martie 1991, la București.
