Miguel de Unamuno, educator, filozof și scriitor spaniol, s-a născut pe 29 septembrie 1864, la Bilbao, într-o familie de basci. A studiat la Instituto Vizcaíno din Bilbao, apoi a urmat cursurile Universității din Madrid, obținând un doctorat în filozofie și litere.
În 1891, a devenit profesor de Limbă și literatură greacă la Universitatea din Salamanca, unde în 1901 a fost numit rector. A fost eliberat din funcția de rector în 1914, după ce și-a exprimat public sprijinul pentru aliați în timpul Primului Război Mondial.
În 1924, opoziția sa față de regimul dictatorial al generalului Miguel Primo de Rivera a dus la exilul său în Insulele Canare. De acolo, a reușit să fugă în Franța.
După căderea dictaturii în 1930, s-a întors la Salamanca, fiind reales rector în 1931. În 1936, în contextul Războiului Civil spaniol, Unamuno a denunțat regimul falangist al generalului Franco, fapt care i-a adus demiterea din funcția de rector și plasarea sa în arest la domiciliu.
Unamuno este considerat unul dintre primii existențialiști, preocupat de tensiunea dintre intelect și emoție, credință și rațiune. În centrul gândirii sale se afla dorul profund de nemurire, o sete spirituală care, potrivit lui, este negată de rațiune și poate fi satisfăcută doar prin credință. Această luptă interioară generează o agonie existențială constantă, un element esențial al viziunii sale asupra vieții.
Deși a scris poezie și piese de teatru, Unamuno s-a remarcat în special prin eseuri și romane. Temele eseurilor sale includ apărarea integrității personale în fața conformismului social, fanatismului și ipocriziei. În ”Vida de Don Quijote y Sancho” (1905), analizează personajele lui Cervantes, folosindu-le ca simboluri ale idealismului și realismului. Filozofia sa matură este exprimată cel mai clar în ”Del sentimiento trágico de la vida” (1913), unde explorează anxietatea spirituală ca un catalizator pentru o viață trăită pe deplin.
Unamuno a creat personaje profund introspective, folosite pentru a ilustra propriile sale idei filozofice. Printre cele mai cunoscute romane se numără: ”Abel Sánchez: una historia de passion”, ”Amor y pedagogía”,”Niebla”; ”San Manuel Bueno, mártir”(1933) etc. Unamuno a scris și poezie, cum ar fi ”El Cristo de Velázquez” (1920), un studiu poetic al pictorului Diego Velázquez, considerat o capodoperă a poeziei moderne spaniole.
Miguel de Unamuno rămâne o figură centrală în literatura și filozofia spaniolă, admirat pentru profunzimea gândirii și pentru contribuția sa la înțelegerea condiției umane. A încetat din viață pe 31 decembrie 1936, la Salamanca.
(diferite surse)
