Dumitru Caracostea, critic și istoric literar, s-a născut pe 10 martie 1879, la Slatina.
A urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, avându-i profesori pe Titu Maiorescu, Ion Bianu, Ovid Densușianu. Influenţa acestora a fost hotărâtoare asupra formării sale ştiinţifice.
În 1909 a obținut o bursă la Viena, iar în 1913 și-a susținut două doctorate: unul în Filosofie, altul în Filologie romanică.
Din 1930, a devenit profesor la Catedra de Istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București.
A contribuit la înființarea, în 1933, a Institutului de Istorie Literară și Folclor.
A desfășurat și activitate politică. În 1940, a fost ministrul Educației naționale.
În timpul războiului, a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.
În 1948, după instaurarea regimului comunist, a fost exclus din învățământ. În 1950, a fost arestat de comuniști și închis pentru cinci ani, ca deținut politic, fără a fi judecat.
Dintre lucrările sale, amintim: „Arta cuvântului la Eminescu”, „Expresivitatea limbii române”, „Creativitatea eminesciană”, „Critici literare”, „Poezia tradiţională română”, dar și studiul său monografic asupra „Mioriţei”.
A încetat din viață pe 2 iunie 1964, la București.
