Moto: "Pe mormântul verii, toamna plânge cu lacrimi de mamă"
(Vasile Sevastre Ghican)
Doda mea, măcar la noapte să te-mbraci în alb de tot...
mi-este foame de lumina şi lungimea ta de-atunci,
când furai din întuneric, printre trandafiri sălbatici,
toată răsuflarea Lunii şi-o dădeai la nibelungi!...
Doda mea, măcar la gândul că mi-ai pus cianură-n somn
şi-am visat mult prea departe mersul tău lebădător,
pune-ţi rochia barbară şi citeşte-mi din Khayyam,
despre cum pofteşte moartea mea picior peste picior!...
Doda mea, măcar atuncea, când cad poamele, să-mbraci
rochia spinto/lejeră şi să stai încet la geam,
poate se îndură moartea şi mă lasă înc-o zi,
până unde-ncepe Eva să priceapă că-s Adam!...
Doda mea, măcar la vremea albului celui mai alb,
ia-ţi o rochie mai neagră decât noaptea-n care sânt...
mi-este foame de culoarea care m-a făcut poet
şi aud cum se izbeşte Cerul, zilnic, de Pământ!...
Doda mea, măcar la capăt, cel pe care-l vrei şi tu,
pune-ţi rochia de Miră, neagră-albă-cum-o-fi...
şi mai dă-mi, măcar-la-urmă-la-nceput, ce mi-ai mai dat:
răsuflarea Lunii, şoapta... şi mai lasă-mă o zi!
