Pardonez moi!
Hei, dumneavoastră ştiţi ce să faceţi cu timpul liber, nu? Nu este vreo problemă să urcaţi calabalâcul, plus familionul în hardughie şi s-o tăiaţi în soartă! Sunteţi foarte tari, la fel sunt şi toţi ceilalţi indivizi-prieteni-ziarişti-VL cu care zilnic împart fise de cafea, de la care iau ţigări, care mă întreabă unde s-a mai văzut ca un om să mănânce atâţia morcovi „ca să se lase de fumat” şi totuşi nu se lasă de fumat.
Sunt băieţii şi fetele din jurul meu, care s-au făcut mari, au o meserie, o casă, o familie şi pe alocuri o creatură blănoasă care le populează apartamentele. Ei toţi ştiu ce au de făcut pe 1 Mai şi, culmea!, tot pe mine mă fac comunistă pentru că nu vreau liberul ăsta lung…
De la Politic, în lume
„Dragă, nu ştiu exact, dar eu vreau să plecăm”, explică Măndiţa cu o expresie caracteristică de om-cu-multiple-variante întipărită pe faţă. „Nu, nu mergem la Brăila, vreau să plecăm… aşa! Poate merg şi prietenii noştri cu noi… Eu vreau să ieşim oricum! Tu eşti tâmpită, chiar dacă eşti prietena mea! Cum adică prima ta reacţie când ai auzit de liberurile astea a fost să îţi pară rău?!”.
Ezit: „Băi, fată, da’ poate aşa le-or fi zis şi bieţilor angajaţi din Combinat - ˝Auziţi, aveţi liber!˝”. Ochii Măndiţei sticlesc rotund şi verde. Vocea vine clară, dintr-un locaş separat: „Tâmpito!”.
În rural, cu satelitul în spate
„Auzi, mă, dar ştii că o să fie super-Liga Campionilor zilele alea!”, troncăne către fotoreporter Marius Ţuca, redactor pe învăţământ, planificând la comun o campanie de ucidere a peştilor prin mijloace umane: „Ce facem? Luăm generatorul? Frigiderul ăla mic? Cum ne uităm la meci? A, lasă, iau eu laptopul, şi avem şi un net bun!”.
Corect, sunt doi oameni îndrăgostiţi de natură, la naiba cu atâta spirit critic! Ce, strămoşul nostru cu blană de câine înfăşurată în jurul mijlocului ar fi ratat – dacă era după el! - transmisiunea live de pe Santiago Bernabeu?! Pe suliţa şi amnarul lui – nu! Am zis.
Către Adele Bloch-Bauer
Redactorul-şef porneşte greu, este prea dimineaţă… „Hm, 1 Mai”. Mai întâi mă întreb îngrozită dacă nu cumva se pregăteşte să-mi trântească ceva de genul „Ce mamă de subiect mai e şi ăsta?”.
Ar fi foarte greu să o mai conving pe Katia Nanu că este un subiect haios, dacă dumneaei pleacă de la altă premisă. Zic repede: „Ok, nu de 1! Înainte!”.
Mă priveşte înţelegând exact eschiva. Îmi face jocul pentru că nu vrea să combată (este prea de dimineaţă…): „Înainte mă duc la Viena, mai iau un premiu pentru ˝Viaţa liberă˝. Dar nu am chef de niciun shopping. Mă duc la muzeul Belvedere (N.R. îi plac muzeele, ştie cu arta, perioadele, te bagă foarte repede în ceaţă), că este expoziţia Gustav Klimt. Este pictor, Elena”. „Aha”.
Povesteşte apoi despre galerii, despre spectacolele tematice şi etern schimbabile din faţa Primăriei vieneze. Desenează realităţi ciudate, nu le înţelegi prea bine, şi când se lasă copleşită de estetic reuşeşte să îţi înşurubeze tonusul de fiinţă viscolită de informaţii. V-am zis că ştie cu toate alea, auzi colo, Klimt!
Ţuca se întoarce
„N-ai înţeles tu bine! Nu mă duc de 1 Mai la pescuit. Noi avem o zi liberă în plus, adică joi, când ceilalţi oameni muncesc. Aşa că probabil de miercuri seară până a doua zi facem noi, băieţii, o golăneală cu pescuitul, dar după aia suntem fresh, că plecăm la Vadul”.
A, da, adică unde? „Este cel mai scurt drum până la mare, vreo 160 de kilometri. Vadu este un loc cu vreo 30 e kilometri înainte de Năvodari. Plaja este pustie. E puţin straniu… Suntem în gaşcă, oricum. Dacă vreau ţigări, mă duc în sat, alături, la vreo doi-trei kilometri”.
Nu este foarte hotărât dacă să mai dea amănunte sau nu – la dreacu’, e locul lui, m-am prins, de ce să spună că este frumos şi să-i vină toţi târleţii pe cap? „Poză ai găsit?”. „La tine, în Elena”. Da, acolo este.
Explicaţie foto: Vadu… raiul de la malul mării
