Importurile celor de la Lidl au împărţit poporul băutor de vin în două. Unii sunt în extaz de când cu reducerile masive la un produs sau altul, să cumperi vinuri decente la 6, 7, 9 lei fiind ceva fără precedent în retailul românesc, alţii desconsideră produsul doar pentru că e luat din Lidl. E simplu să îţi imaginezi că un magazin de acest tip nu poate propune decât vinuri industriale, obosite şi fără caracter. Poate ai cumpărat unul de curiozitate şi chiar aşa a fost. Te cred, mi s-a întamplat şi mie. Însă printre etichetele acelea sunt şi vinuri adevărate, la preţuri foarte bune, iar dacă anatema reducerii se va pogorî asupra lor, cu atât mai interesante vor deveni.
Promoţii şi reduceri
Motivele pentru care Lidl vinde unele vinuri în pierdere, sub costul de achiziţie (credeţi-mă, ştiu ce spun!), trebuie căutate într-o sală de şedinţe, din Germania sau din Bucureşti. Însă efectele, deşi bucură pe mulţi cumpărători de vin, nu sunt numai pozitive. Ce ar putea fi rău în a cumpăra un vin care e preţuit de regulă cu 50 de lei, la 12 sau 9,99? Să ne bucurăm, zic! Să luăm cât mai multe! Foarte bine, avantaj primire!
Însă vorba aceea, orice acţiune naşte o reacţiune. Când apare un vin nou, ştii că e foarte posibil să nu se vândă într-o frenezie. Şi mai ştii că Lidl are obiceiul să le aplice acestor vinuri discounturi mari. Aşa încât intră în scenă cumpărătorul de discounturi, cel care va cumpăra numai vinuri la preţ redus. Însă asta e treaba celor de la Lidl. Dacă lor nu le pasă, mie nici atât.
Producătorii români
Un alt efect îl priveşte mai degrabă pe producătorul român. Lidl a încercat marea cu degetul şi în cazul unor vinuri "premium" româneşti, achiziţionând loturi de la diverşi producători de calitate, cum ar fi Alira, Gramma sau Petrovaselo. Vinurile cumpărate au fost mai degrabă stocuri nevândute, din recolte mai vechi. Iniţial preţurile au fost şocant de mari. Mai mari decât în unele magazine specializate. Încet-încet, nevânzându-se după aşteptări, au început reducerile.
Să luăm cazul Gramma, crama din împrejurimile Iaşiului. Fac precizarea că preţurile lor nu sunt deosebit de mari, oricum. Diversele etichete au fost listate în plaja 30-40 de lei, cu cât se vând şi în locantele tradiţionale. Apoi li s-a mai tăiat un 10 lei, apoi încă 10 lei şi aşa au ajuns să coste 12,99, 9,99 sau 7,99! Sigur, sunt vinuri albe din 2012. Însă sunt bune şi acum, semn evident de calitate! Ciudăţenia apare în momentul în care cineva vede un vin Gramma 2013 în raftul unui magazin specializat. 40-50 de lei? Pai ăsta nu-i 10 lei in Lidl? Omul nu discerne întotdeauna că e vorba de o recoltă mai veche, de stocuri nevândute etc. Acest efect îi poate aduce respectivului producător un deficit de imagine şi implicit o scădere în vânzări. Lidl nu face asta doar în România. De exemplu, în Spania, Marqués de Cáceres s-a certat niţel cu Lidl tocmai din acest motiv. Deşi cred că i-a trecut repede.
O posibilă soluţie
O idee ar fi să se utilizeze etichete şi denumiri comerciale diferite de cele proprii, chiar dacă vinul ar fi mai mult sau mai puţin acelaşi. În felul ăsta reducerile nu ar periclita într-o asemenea măsură brandul principal. Poate nişte clauze protectoare în contractul de achiziţie? Zic şi eu, deşi mă îndoiesc că Lidl ar fi foarte flexibil din punctul ăsta de vedere.
Concluzii: Un mare paradox
În final, mai e o consecinţă: marele semn de întrebare pe care trebuie să şi-l pună producătorii când văd că produsul lor nu se vinde. Desigur, aceste vinuri nu sunt lăsate la Lidl ca la consignaţie. Lumea trebuie să înţeleagă că Lidl a cumpărat vinurile. Ăsta e şi motivul pentru care producătorii au acceptat acest canal de distribuţie, nu tocmai potrivit tipului lor de produs. Şi iată marele paradox: să vinzi mai puţin când eşti peste tot, deoadată, decât pe Horeca şi magazine specializate. Sigur, e vorba şi de lipsa de promovare adecvată, lipsa de consiliere la raft etc. Lidl a cumpărat aceste vinuri şi le-a lăsat în rafturi fără nicio introducere, poveste, explicaţie. Un neckhanger care să zică cum e cu preotul din satul Vişan, care e legătura între Vigna şi espressoare sau cum e cu Alira şi un oarece nobil din Franţa. Nimic, nimic, nimic! Nişte oameni care au făcut avere din vânzări ar trebui să ştie că vinul, spre deosebire de chipsuri şi detergent, nu prea se vinde fără o poveste.
Dar trecând peste aceste aspecte, tot ar trebui vinarii noştri să-şi pună întrebarea: de ce nu se vinde vinul meu de 50-70 lei? Nu cred că o atitudine de tipul "păi, cum să nu se vândă? Nu l-am vândut pe tot la Lidl?" e benefică. Se pierde oportunitatea de a trage nişte învăţături gratis.
Raspunsul care îmi vine mie la îndemână, după atâţia ani de critică a industriei vinului din România, este simplu şi copilăresc: pentru că este prea scump. Prea scump pentru România şi prea scump pentru lumea întreagă, în unele cazuri.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro.
CITEŞTE ŞI: VINUL românesc în Belle Epoque: Ce struguri se cultivau în 1902
