Istoria supei a început probabil odată cu istoria gătitului. Combinarea diverselor ingrediente în oale mari cu scopul de a crea mâncăruri uşor de gătit şi servit, care să fie hrănitoare şi uşor de digerat, era de neevitat. Astfel a fost creată alegerea perfectă atât pentru culturi sedentare, cât şi migratoare, bogaţi sau săraci, oameni sănătoşi sau bolnavi (supa fiind văzută ca un medicament şi astăzi).
Supele (ca şi ciorbele) au evoluat conform ingredientelor şi gusturilor locale şi astfel s-au creat varietăţi pentru fiecare regiune şi popor. Supa de peşte din New England (chowder), supa-salată spaniolă rece (gazpacho), supa de sfeclă rusească (borscht), supa de legume italiană minestrone, supa de ceapă franţuzească şi supa chinezească won ton sunt toate variaţiuni pe aceeaşi temă.
Din cele mai vechi timpuri, strămoşii noştri au folosit apa fierbinte pentru încălzirea alimentelor în recipiente naturale. Totuşi, tehnica de gătire prin fierbere a început să fie folosită în mod uzual acum cinci mii de ani, când au fost inventate recipientele impermeabile şi rezistente la căldură.
Fierberea permite o utilizare mai completă a produselor din plante şi animale, lărgind astfel gama de mâncăruri consumate de strămoşii noştri.
Spre exemplu, unele părţi de plante, care nu sunt comestibile în starea lor naturală, au devenit bune de mâncat după fierbere (cum ar fi ghindele, prin înlăturarea taninului).
Prin fierbere, mâncărurile capătă un gust nou, deosebit de cel al ingredientelor originale. Multiple ingrediente combinate se combină pentru a forma o aromă unică.
Cu toate acestea, nu se cunoaşte momentul exact în care oamenii au consumat pentru prima oară lichidul din oala de fierbere. Cum strămoşii noştri nu iroseau nimic este foarte probabil că lichidul a fost consumat împreună cu conţinutul fiert din momentul în care a fost posibil tehnologic să se scoată din oală. Supele şi terciurile au fost preparate din cele mai vechi timpuri, supa fiind consumată în zona mediteraneană din neolitic.
Supa în Europa
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, supa a supravieţuit în Imperiul Bizantin. Supele originare din Asia Centrală au intrat în repertoriul culinar european după căderea Bizantului în faţa otomanilor în 1454. Spre deosebire de Europa de Vest, turcii nu au limitat consumarea supei la un anumit moment al zilei sau la un anumit fel în timpul unei mese. Legumele au fost folosite intensiv în supele turceşti, în special roşiile, după introducerea lor.
Bucătăriile tradiţionale din vestul Europei au apărut cam în acelaşi timp în care stilurile culinare turceşti s-au solidificat. Studiind manuscrisele de cărţi de bucate care au supravieţuit din Evul Mediu, se poate observa faptul că reţetele din Anglia, Franţa, Italia şi Catalonia se suprapun. Deşi existau asemănări între mâncărurile consumate de nobilimea europeană, totuşi, oamenii de rând mâncau în principal produse locale. Deseori, aceste produse, în particular cerealele, erau fierte şi consumate în castroane.
Supa, în era modernă
Deoarece supele sunt uşor de digerat, au fost considerate o adăugire sănătoasă în componenţa unei mese (ele fiind prescrise pentru invalizi din cele mai vechi timpuri). Reţetele de supă au apărut în toate cărţile de bucate, iar popularitatea acesteia a crescut.
Industria modernă a restaurantelor se spune că este bazată pe supă. Supele au fost primele feluri de mâncare servite în restaurantele publice din secolul al XVIII-lea în Franţa. Bucătăria clasică franceză este sursa multor supe moderne.
Datorită avansării tehnologice, supa a căpătat multe forme: portabilă, la conservă, deshidratată, specială pentru microunde. De fapt, supele la conservă şi cele deshidratate au apărut din secolul al XIX-lea.
Popularitatea supei se datorează atât datorită gustului bun, cât şi calităţilor ei hrănitoare. Deşi ieftină, supa este considerată o delicatesă şi este o parte stabilă a dietei tuturor popoarelor de pe glob.
CITEŞTE ŞI: Cum diferă micul dejun de la un continent la altul
