S-a scufundat corabia bătrână,
lovită de vântoase-n lung şi-n lat,
umplută cu scrisori despre departe...
aproape de liman s-a scufundat,
umplută cu tandreţe şi candoare,
cu lacrămi şi nădejdi fără sfârşit,
cu tot ce-a strâns din largul rătăcirii
prin farmecul pustiului lichid...
cu tot cu vis şi dor, cu toate cele
ieşite-n cale, fulgerate-n gând,
n-atâtea vremuri şi-n atâtea timpuri...
şi fără dezlegare la pământ!
S-a scufundat corabia bătrână,
cu mii de manuscrise la catarg...
nici un cuvânt nu se mai vede-n urmă
şi nici un strigăt nu s-aude-n larg!
Încet-încet, se-ntunecă... uitarea
coboară-n tot, se suie-n răi şi-n buni,
nu mai visează nimeni, niciodată,
biruitoarea marilor furtuni!
Încet-încet, pământul intră-n apă
şi apa toată intră în pământ...!...
Corabia titanică rămâne
un biet cuvânt... un biet şi trist cuvânt!