Nu-mi place să scriu encomioane în nicio împrejurare. Numai când e vorba de o lansare de carte şi accept s-o prezint, anunţ că nu voi fi laudativ, ci cât se poate de exact, fără a-i numi vreun neajuns. De altfel, se ştie că actul critic, atunci când îi aparţine unei mâini exersate, e pozitiv. Nici la o aniversare, cum este aceasta, nu-i stă bine discursului hagiografic. Nu voi face altceva decât să consemnez estimările altora şi, personal, să iau cuvenita distanţă estetică, dar să recunosc o realitate.
Constantin Vremuleţ, căruia cunoscuţii îi spun Mache, locuieşte în Galaţi. A lucrat aici (şi la Brăila) la bibliotecile judeţene, apoi a fost redactor la Viaţa nouă (1968-1989) şi redactor-şef al Editurii Porto-Franco. Şi e scriitor de altitudine. A debutat editorial cu O anumită zi însorită, de vară (1975). (Observ că s-au împlinit de atunci 40 de ani). A urmat, în 1979, Ziua ploii de purpură şi, în 1981, Falimentul proprietăţii Chistol & Co. Scria pe atunci Mircea Iorgulescu, unul din principalii critici ai timpului, că Vremuleţ „e un povestitor înclinat prin temperament către pitoresc şi culoare delirantă”, creator de „tipuri şi situaţii”, „cu largi resurse imaginative”. Insula e un roman de dragoste, în care lupta cu absurdul capătă tensiuni ontologice neaşteptate de la un scriitor cunoscut ca povestitor din stirpea lui Fănuş Neagu. Vântul de miazănoapte îl dădea la iveală pe cunoscătorul protoistoriei noastre transfigurate cu putere de creaţie, "un observator cu privire ageră" a vieţii prinse „în tonalităţi de o diversitate absolut remarcabilă” (Valeriu Râpeanu). A surprins plăcut atâta informaţie trecută într-o ficţiune pur şi simplu incitantă. Castelul de papură (1991) îi impune lui Romul Munteanu un „prozator remarcabil”, pe tema concentraţionismului şi se întreba: „Pe când un roman la fel de nemilos, despre viaţa actuală a românilor în tranzit spre capitalismul sălbatic?” Profesoara şi gardianul e tot o parabolă a spaţiului concentraţionar, scris de o mână exersată. Mariana Ionescu apreciază „intensitatea dramatică”, „proiecţia metaforică”, „bogata fantezie în relevarea sordidului şi grotescului”. Cărţile următoare, Zodia maimuţelor şi Evadări eşuate, răspund întrebării criticului Romul Munteanu, cu o expresivitate real-fantezistă ieşită din comun. Nu o spun eu. Realismului fantastic i se alătură scene groteşti pe linia unor mari scriitori ai viziunii macabre şi, mai cu seamă, în descendenţa romanului sud-american din secolul XX. Mai nou, recurge şi la tehnicile romaneşti viabile şi la un textualism bine temperat. De citit După Pharfalos, o parabolă a orbilor, bruegeliană, din realitatea imediată, unde imaginarul se înalţă până la cota fantasticului, fără a pierde din plauzibilitate. Constantin Vremuleţ are o tânără fantezie şi o viguroasă scriitură. Bonne aniversaire!
