Pe marginea dinspre-nceput/ a drăgostirii noastre sfinte
stăteam încet, fără să ştiu/ nici înapoi, nici înainte,
fără să pot a te-ntreba/ măcar ceva despre tăcere,
despre ce nalt sau ce adânc/ e punctul nostru de vedere...
ori, dac-o fi să mă primeşti/ în flăcărarea ta curată,
cum să (nu) plâng şi cum să fac/ să nu se stingă niciodată!
Apoi, cu sufletu-n istov/ de-atâta râvnă şi ispită,
ciupeam pandora-n geamul tău/ şi te rugam să se deschidă
măcar o clipă, dinadins,/ poate se poate ce se poate
când o Doime dă în foc/ şi fuge din Eternitate...
şi-acuma stă ca un păcat/ zvârlit de viu printre morminte,
pe marginea dinspre sfârşit/ a drăgostirii noastre sfinte!
