Sacrificiile umane la geto-daci

Sacrificiile umane la geto-daci
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Dovezi ale sacrificiului uman pe teritoriul nostru datează încă din epoca bronzului (cazul necropolei de la Cândeşti, cultura Monteoru). Prin urmare, ele nu lipsesc nici în societăţile tracă sau geto-dacă. Herodot şi Iordanes ne prezintă obiceiul dacilor de a trimite un „mesager” Marelui Zeu şi faptul că dacii îşi sacrificau prizonierii. Alte surse, precum Pomponius Mella sau Eustathius, povestesc despre sacrificiile practicate în context funerar, în special despre obiceiul de a înjunghia soţia pe mormântul bărbatului.

Informaţiile scrise sunt completate însă de documentaţia arheologică, care a permis studierea unor situaţii considerate inedite până acum şi care au stabilit că geţii practicau sacrificii umane în mai multe cazuri.

Geţii sunt menţionaţi pentru prima oară de Herodot cu ocazia campaniei lui Darius I contra sciţilor în 514 î.Hr şi, de atunci, i-au impresionat pe autorii antici prin natura lor războinică şi prin originalitatea credinţelor lor religioase. Ceea ce-i impresionează pe antici este atitudinea geţilor faţă de fenomenul naşterii şi al morţii. Ei credeau în nemurirea sufletului, pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi vor avea parte de tot felul de bunătăţi”. Această credinţă îi facea pe geţi să nu aibă teamă de moarte şi îi transformă în războinici redutabili.

Mitul lui Zamolxis

Este redat diferit în numeroasele relatări antice

Credinţa în nemurire a geţilor, şi anume că după moarte ei merg la Zalmoxis

Principalele forme folosite ale numelui în izvoarele străvechi sunt Zalmoxis, Zamolxis sau Salmoxis

În ceea ce priveşte sacrificiile religioase, Herodot afirmă că geţii îi trimiteau o dată la cinci ani un mesager lui Zamolxis. Solul era tras la sorţi şi urma a fi aruncat în suliţele ţinute cu vârful în sus de către alţi războinci geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi dorea să asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de rău augur şi solul era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i se permite să intre în împărăţia zeilor. În această situaţie, procesul se repeta şi geţii trag la sorţi un alt sol, care are aceleaşi însărcinări ca şi predecesorul. Totuşi, istoricii religiilor nu sunt convinşi de faptul că această tragere la sorţi era lăsată în seama hazardului. Mircea Eliade a emis ipoteza că mesagerul era dintre cei iniţiaţi în cultul lui Zamolxis.

Iordanes afirmă că geţii înduplecau zeul războilui: „pe acest Marte... printr-un cult sălbatic, căci victimele lui au fost prizonieri ucişi, socotind că şeful războiului trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Încă o dată se confirmă că aceste sacrificii, de această dată ale prizonierilor de război, realizează o legătura clară între societatea geto-dacă şi zeitatea adorată, considerată „părinte”.

Tracii aveau obiceiul de a sacrifica soţia la moartea soţului. Pomponius Mella spune că: „pentru a dobândi o astfel de cinste, femeile dădeau o mare luptă în faţa celor care trebuiau să hotărască lucrul acesta, iar cea care era aleasă era în culmea bucuriei. Aceasta urma să fie înjunghiată în mormântul soţului de ruda cea mai apropiată.”

Şi geţii aveau astfel de obiceiuri de a realiza sacrificii umane în contextul unor ceremonii funerare. Acest lucru este dovedit prin numeroase descoperiri arheologice precum necropolele de la Agighiol, Brad sau Orlea. Geţii mai sacrificau prizonieri şi în cadrul ritualurilor de înmormântare a războinicilor căzuţi în luptă.

Prin urmare, sacrificiile ocupă un loc important în ritualurile religioase geto-dace, deoarece ele realizează o comuniune directă a societăţii cu divinitatea.

Sursa: historia.ro

Citit 2883 ori Ultima modificare Marți, 20 Iunie 2017 20:05

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.