Să nu mai vii la mine niciodată,/ că sunt plecat departe, doamna mea,/ unde bătrânul Zero stă de pază/ la poarta dintre Tine şi Ceva!
Ceva s-a petrecut fără zăbavă:/ rostogolire, frumuseţe, vamă...!/ Te mai aud şi astăzi, doamna mea,/ pe lăcrămarea dintre Taci şi Cheamă!
Cheamă – ziceai – toţi oamenii la masă/ şi spune-le ce nimenea nu ştie!.../ Şi au venit degrabă, doamna mea,/ trimişi de Zero, printre Mort şi Vie!
Ce vie era Mama, doamna mea,/ şi ne turna, cu minte, în pahare,/ Lacrima Christi până când, sfârşit,/ cădea bătrânul Zero din picioare!
Şi uite-aşa dormea bătrânul Zero,/ căci Mama ce frumos îi mai cânta,/ apoi a dispărut cu tot cu Mama,/ printre Nimic şi Tine, doamna mea!
Acum e viu bătrânul şi mă-nvaţă/ distanţa dintre Zero şi Ceva:/ să nu mai vii la mine niciodată,/ că sunt plecat departe, doamna mea!
