Când am ajuns nu mai era nimic
nici măcar umbra unui cuvânt nu mai era
că-mi aducă aminte cât de mult mi-a fost cald sau frig
atunci când luam viaţă cu poftă şi lăcomie din lacrima ta!
Când am ajuns nu mai era nimic
nici măcar şotronul copilăriei împreună
nici măcar mormântul clipei în care începusem să te strig
să vii mai aproape de inima mea săgetată c-o rază de lună!
Când am ajuns nu mai era nimic
nici măcar urmele paşilor până la gară
unde aşteptam cu tremurare şi repetam în gând ce să zic
şi mereu mi-era frică nu cumva să fie pentru ultima oară!
Când am ajuns nu mai era decât
dumnezeu împlut cu smerenie şi iubire pe singura cărare
dintre unde am fost şi unde suntem cu inima la gât
şi fără să nu ştim că nu mai există nici o viaţă următoare!
