Văd şi aud cum mi se zbate/ coliva-n piept, nerăbdătoare,
şi-mi umblă sufletul prin tindă,/ nerăbdător, fără-ndurare...
mă uit în colţul cu icoană/ din care mă priveşte (blândă)
o mamă cu-n copil în braţe.../ şi parcă astfel (îmi) descântă:
cel care suferă acuma/ şi-aicea, pentru lumea toată,
e un martir plin cu lumină.../ şi nu se stinge niciodată!
Cel care suferă acuma.../ (cred că se ştie şi se vede)...
e condamnat la blasfemie/ şi-i pus cu faţa la perete
în timp ce alde panaramă...(scălâmbăiaţi, proşti cu ţidulă)...
îşi plimbă hoitul prin centru/ şi-şi urlă patima fudulă,
dar n-au habar ce-a fost atuncea,/ în prima clipă de lumină,
se bâlbâie şi denigrează,/ şi chiar nu i se mai închină!
Aud răsuflul din icoană/ şi-l iau cu mine, învăţându-l:
adu-ţi aminte-ntru de-a pururi/ că la-nceput a fost cuvântul!
