Raiul mondial al măştilor populare de la Şiviţa (FOTO şi VIDEO)

Raiul mondial al măştilor populare de la Şiviţa (FOTO şi VIDEO)

Bogdan Codrescu
Evaluaţi acest articol
(17 voturi)
2 comentarii

Cioplită dintr-un salcâm viu, cu creştetul în Cer şi rădăcinile în pământ, o troiţă veghează "Vatra cu dor" ridicată de artistul Paul Buţa în satul Şiviţa. Aici, în căsuţa din lut cu acoperiş de stuf, se nasc, încep să joace, apoi se răspândesc în lume măştile populare. "Vatra cu dor" nu-i un muzeu ca oricare! E un loc viu, unde fiecare lucruşor - că-i ştergar, ie, bârneaţă, ulcică ori levicer din lada de zestre ori de ducă, război de ţesut sau roata olarului - poate fi atins, ba chiar încercat. Fiecare îşi are istoria lui, mai hazlie ori mai cu tâlc. Şi toate, împreună, spun povestea ţăranului român, care, după cum mărturiseşte Paul Buţa, niciodată n-a făurit vreun lucru frumos care să nu fie şi de folos, ori vreun lucru cu rost, care să nu fie şi frumos.

Paul Buţa s-a născut în Rai. În satul Rai din Murgenii Vasluiului, dar viaţa l-a adus aici,  la Dunărea de Jos. La o zvârlitură de băţ de Galaţi, în comuna Tuluceşti, satul Şiviţa, artistul şi-a creat colţul lui de rai românesc şi l-a numit "Vatra cu dor". Oficial, proiectul "Vatra cu dor" este o "gospodărie tradiţională funcţională". Nu-i "muzeu-muzeu", după cum spune Paul Buţa, deşi vechimea şi autenticitatea fiecărui obiect sunt de netăgăduit. "Avem - slavă, Domnului! - muzee în care n-ai voie să atingi exponatele. Eu am vrut ca aici să vină copiii nu ca să le povestesc eu despre tivilinca în care se făceau curmeiele. C-ar fi crezut că le vorbesc într-o chineză stricată şi-ar fi plecat fără să-nţeleagă. Dacă, însă, copilul pune mâna, ţine minte toată viaţa! Că poveşti găseşte şi pe internet", spune Paul Buţa. Aşa că oaspetele "Vetrei cu dor", fie om mare sau copil, e îndemnat să atingă fiece lucru, ba chiar învaţă să-l folosească.

"Mi-a ajutat Dumnezeu s-o iau"

Aşa începe artistul povestea "Vetrei cu dor". "Nu voiam o casă în care să locuiesc eu, ci una pe care s-o fac muzeu viu, în care să vină copii să facă şezători, să înveţe olăritul, ţesutul, împletitul, tâmplăria, meşteşugul măştilor populare. După ce-am cumpărat-o, mi-am spus că de Ziua Crucii o inaugurez. În mintea mea erau toate rezolvate! Ei, după aproape trei ani, am inaugurat-o, de Sfânta Treime. Visurile mele s-au transformat în realitate, dar numai cu truda mea şi-a familiei", mărturiseşte Paul Buţa.

În odaia de curat, aşezată pe salteaua de paie, am aflat că toată casa-i din lut. Nici măcar chirpici! Lutul îmbracă parii între care sunt puse "jâghiuţi" - mănunchiuri de fire de stuf, legate cu papură sau cu iarbă, după cum explică Paul Buţa. Stuful de pe acoperiş are povestea lui.

"Toţi aruncă gunoiul din ogradă, matale îl bagi!"

Aşa i-a spus un sătean când l-a văzut învelind casa cu stuf. Atunci n-a înţeles ce-a vrut omul să zică. Abia după aceea, şi-a dat seama că, după 20-30 de ani, acoperişul trebuie înnoit.

Stuful pe casă i l-a pus moş Pătraşcu, în joia dinaintea Paştelui, după ce ţinuse de ligheanul în care baba a frământat cozonacul. Paul Buţa l-a ajutat cu ce putea, dar când a văzut că meşterul deja pusese trei maldăre de stuf, de se înălţase acoperişul la 80 de centimetri, a vrut să-i spună că nu vrea aşa. "Domn’ Paul, mata eşti şăf pi scenă, nu vin io să-ţi spun ci sî faşi! Nu-mi spui matali ci am di făcut", i-a retezat-o moş Pătraşcu. "Am înghiţit-o că n-aveam ce să zic, dar am fost convins că iese urât! Şi-apoi am văzut cum începe să-l pieptene, să-l bată cu bătaciul şi, încet-încet, aproape jumătate din stuful pus pe casă cădea. Dacă în maldărul de stuf un fir e încălecat peste altul, când vine cu pieptănatul îl trage şi-l smulge. Altfel, apa nu mai curge drept, se loveşte în el şi acolo se face gaură!", afirmă Paul Buţa.

Troiţă dintr-un copac viu

Când a cumpărat casa, în 2003, gardul era dărâmat, dar rămăseseră doi salcâmi groşi să vegheze ograda. Salcâmul din faţă a rămas cu rădăcinile în pământ, trunchiul i-a fost cioplit, iar celălalt salcâm a întregit troiţa pe care artistul plastic Gheorghe Miron a pictat în stil tradiţional icoana Mântuitorului. Exact aşa cum a aflat Paul Buţa de la academicianul Romulus Vulcănescu: "Făcute din trunchiuri vii de copaci, troiţele erau înalte, pentru ca bătrânii noştri să se închine privind în sus către cer şi apoi aplecându-se către pământ".

Cât despre salcâmul ajuns stâlp de troiţă, zice Paul Buţa, i-au mai dat lăstarii ani la rând, până când a înţeles care-i rostul lui. Era şi oleacă strâmb, dar în timp l-a îndreptat Dumnezeu.

"Să fie şi voia satului, nu numai a mea!"

Troiţa a fost sfinţită odată cu casa, fântâna şi gospodăria, sărbătoare care s-a încheiat cu hora satului. A doua zi dimineaţă, Paul Buţa i-a văzut pe elevii care mergeau la prima probă a bacalaureatului trecând pe lângă poartă şi închinându-se la troiţă. "Atunci mi-am făcut şi eu o cruce mare şi mi-am spus: «Am făcut un lucru bun şi Dumnezeu a vrut să fie aşa»! La nici o săptămână, au venit bătrânii şi mi-au spus că pun şi ei bani, da’ să-i facem un acoperiş, să nu plouă pe icoana Domnului Iisus Hristos. Eu aş fi lăsat-o aşa, dar am vrut să fie şi voia satului, nu numai a mea. Ani de zile nu s-a stins candela de la troiţă", mărturiseşte artistul.

Greşul bătrânei

Rând pe rând, mi se dezvăluie comorile autentice, vechi de aproape o sută de ani, adunate de la bătrânele satelor gălăţene: ştergare, levicere, aşternuturi, cămăşi, ii… Ating cu sfială „antridiul” prostirii de pat (cum i se spunea pe vremuri cearşafului), mă minunez de lucrătura migăloasă, cu fire scoase cu acul, şi-i aflu povestea: „Veneau franţuzoaicele de la pansion şi o chemau pe Maria ţăranca să le ajute să coasă, să facă între două modele, un entredeux(pieces). Şi aşa s-a pomenit antridiul".

Paul Buţa îmi arată un ştergar vechi, lucrat la o clacă. Dacă la şezătoare fiecare îşi lucra ce-avea el, la clacă venea mahalaua să ajute, de pildă, o viitoare mireasă căreia îi trebuia pentru nuntă prosoape de pus la naşi, batiste de pus în piept la flăcăi. Bătrânele lucrau după modelul ales de fată, dar ca să-şi recunoască peste ani cusătura, îi făceau un semn: „Se făcea că o greşit şi punea un semn, de care nu-ţi dădeai seama. Uite, pe ştergarul ăsta, toate fetele joacă, numai una-i cu floarea în mână. Acela era semnul babei - monograma ei! Pe orice ar fi lucrat, ea ştia că în colţul din dreapta jos îşi făcea greşul. Identitatea muncii ei!", dezvăluie Paul Buţa.

Scara Cerului din lada de ducă

Aflu că levicerul de pe perete e din cânepă, aşa cum nu se mai găseşte! E scos din „sâpet” - lada de ducă a unei bătrâne. Căci aşa cum exista o ladă de zestre, era şi-o ladă cu lucruri pregătite pentru plecarea pe cealaltă lume. „În sâpetul acela, avea două levicele în poduri sau în praguri formând scara Cerului. Pe vremuri, sicriele nu aveau în partea de jos scândură, ci nişte beţe, peste care se punea un rând de stuf, albitura, levicerul în poduri şi mortul. Am vrut să-i cumpăr unul din levicere, dar n-a vrut. M-am dus la magazin, am cumpărat o pătură groasă, cu flori, în ţiplă, şi m-am dus din nou la ea: «Da’ ci mai vrei?» - «Să facem un schimb: eu îţi dau pătura, matale îmi dai un levicer». «Doamne, fereşte! Păi, pătura costă bani!» - «Şi levicerul matale costă bani. Pe unul ştiu că ţi-l pui în sicriu! Dar n-ai să-ţi pui două…» - «Îl dau de pomană la o nepoată!» - «Şi nepoata o să-l poarte?» - «Ei, îl poartă! Îl zvârle!» - «Dacă-i dai pătura de la mine, o s-o poarte şi o să-şi amintească de matale. Dacă-i dai levicerul, nu». Şi am convins-o”, istoriseşte Paul Buţa.

Prosopul de la icoană

În casa de lut miroase a frumos a busuioc şi levănţică, a frunze de nuc şi de tutun. „Poţi să aduci naftalina mamei combinatului că moliile tot îşi fac de cap”, explică artistul bucheţelele de plante puse din loc în loc, ca să apere ţesăturile neasemuit de frumoase. Admir o ie cusută cu fir de lână toarsă, o alta lucrată pe fir, o cămaşă cu poale de cânepă toarsă, albită cu leşie. Juri că-i bumbac! „Mâini de aur!”, spune Paul Buţa.

La fel ca acelea care au ţesut prosopul frumos de la icoană care, la fel ca toate, îşi avea rostul lui: „«Când să ne culcăm, trăgeam şi prosopul de la icoană, şi-apăi numai Dumnezeu ne mai scula a doua zi»”, mi-a povestit o bătrână. «Cum adică? Perdelele le trăgeai să nu te vadă de afară, dar icoana de ce-o acopereai?». S-a codit ea ce s-a codit, dar până la urmă mi-a spus: «Apăi mamă, eram şi noi tineri, făceam şi noi copii, şi era mare păcat să vadă Maica Domnului aşa ceva!»”, zice Paul Buţa.

„Prichiciul vetrei cel humuit, unde lega mama doi motocei de crăpau mâţele jucându-se cu dânşii”, din „Amintirile” lui Creangă capătă înţeles pentru copiii secolului IT în bucătăria casei, la vederea sobei de cărămidă, făcută de Paul Buţa aşa cum a văzut la el în Rai, la bunicul Dumitrache.

Băşica porcului

De nicăieri, artistul scoate un soi de balon transparent: e băşica porcului, pe care, în loc de sticlă, ţăranii o întindeau în fereastră, îi puneau două beţe cruce, s-o ţină întinsă, şi-apoi lipeau în jurul ei.

„Băşica uscată nu miroase, dar dacă o uzi, pute a hoit. Vara plouă, dar n-o udă, că o apără streaşina.De Sfântul Andrei, cap de iarnă, când începea să fulguiască, băşica se umezea. Lupul,simţind miros de mortăciune,venea şi nu mânca beşica, ci oaia sau capra din curte. De aia, de Sfântul Andrei, se ungeau ferestrele cu usturoi: să nu mai pută băşica!”, mă dumireşte Paul Buţa.

Poveştile măştilor

„Tu ai chicat di undi? Zi răpidea! Las’ că te găsesc eu”, ia la rost Paul Buţa una dintre măşti, care, grăbită să plece-n lume, s-a desprins din cui. Ştie că suratele ei au ajuns în Veneţia, la Paris, Londra, Los Angeles, ba chiar şi la capătul lumii, în Australia, şi nu mai are răbdare. „Am sacrificat două camere ca să am unde să-mi pun măştile şi să am unde să lucrez cu copiii”, explică artistul. De pe pereţi, hlizesc la mine sluţiţi, urâţi, afurisiţi, beţivi, pămpălăi, moşi, babe şi-o proasta satului. Zeci de personaje create de maestrul Buţa din materiale tradiţionale: împletituri din pănuşi, tigve, cârpe, cu ochi de nucă, dinţi din ştiucă, de fasole sau din pene, cu coarnele de capră, vacă sau oaie.

Chiar dacă au coarne, nu-s măşti de drac, ţine să spună creatorul lor: „Bătrânii noştri nici măcar nu foloseau termenul de drac! Spuneau dimoni! Şi măştile erau de dimoni! De ce se mascau? Ca să alunge pe dracul, care şi-ar găsi un colţ, undeva. Şi ca să-l alungi, trebuia să fii mai urât ca el! În spatele fiecărei măşti e o poveste frumoasă”, spune artistul. Un regret are: „Am încercat să cumpăr pânză albă, s-o vopsesc în rădăcină de ştevie, în tei, în coji de ceapă, doar-doar oi obţine culori. Nu se poate, că la noi nici bumbacul pe care scrie că-i sută la sută bumbac nu-i sută la sută deloc! Vă garantez eu! îl bagi în vopsea şi se pătează, nu-şi ia culoarea. Dar măcar simbolul măştii, mesajul ei să rămână!”.

Termosul lui Dumnezeu

Aşa-i spune Paul Buţa tigvei, numită şi tâlf sau cătrună. „Creştea pe toate gardurile, nu se mănâncă, nu-s otrăvitoare şi nici gust sau miros n-au. Oamenii cărau în ele apă, vin sau ţuică la câmp, beau din ele apa de la izvor, făceau pâlnii la butoi, iar în Postul Crăciunului, când nici măcar copiii nu mai mâncau brânză, neavând atâta putini din lemn, puneau în ele brânza cu sare. Le umpleau, puneau nişte frunză de viţă-de-vie deasupra, lut şi o băgau la beci. Când veneau câşlegile şi trebuia făcută plăcinta cu brânză, o crăpau încet, o desfăceau în două, o goleau, şi din câte-o jumătate făceau măşti”, povesteşte artistul popular întorcând masca, să-mi arate jumătatea de tigvă.

A doua zi după ce erau jucate, măştile erau scoase în afara hotarului satului: „Le ghiogăreau şi-apoi le dădeau foc, pentru că, spuneau ei, duhul măştii rămânea şi dacă o păstrau în pod sau casă se punea pe un copil sau un animal şi nu era bine”.

De-aceea nu mai există măştile populare din vechime!

Actorii din "Lucifer" joacă măştile lui Buţa pe Netflix

"Salut, Lucifer! Eu sunt Paul Buţa şi confecţionez măşti populare. Măştile trebuiau să fie mai urâte decât dracul! Am auzit de Lucifer de la fecioru-meu. Am stat eu şi-am cugetat şi-am văzut că dracul cela nu-i chiar aşa întâmplător, ci chiar îi chipeş şi m-am gândit că n-ar fi rău să-mi folosească mie ca model. Aşa că dacă cumva îi daţi această filmare, dau şi eu o vişinată făcută aici, la mine în gospodărie, adică homemade. Salut, Netflix!”, era provocarea lansată în primăvară de artistul Paul Buţa, prin intermediul unui clip preluat de Virgin Radio România.

Ei bine, în ziua lansării celui de-al patrulea sezon ”Lucifer”, pe pagina oficială de Facebook Netflix România a apărut un filmuleţ  în care actorii serialului ”Lucifer” joacă măştile lui Paul Buţa pe ritmurile trupei Subcarpaţi.

„Măştile au ajuns în Los Angeles prin cineva care le-a dus acolo. Eu mă bucur enorm că acolo au spus «Hi Romania», şi nu Paul Buţa, pentru că Paul Buţa este nimeni în ţara asta, dar România este şi trebuie să existe pe harta lumii cu fruntea sus. M-a supărat, însă, că au spus că-s măşti de drac! Noi n-avem măşti de drac, ci de dimon! De jucat, le-au jucat şi ei cum au ştiut. Dar eu le-am spus că poarta e deschisă oricând şi îi aştept la un rachiu”, ne-a spus Paul Buţa. 

Fără taxă, fără program de vizitare

În "Vatra cu dor" din Şiviţa mai sunt multe şi frumoase de văzut şi de auzit! Opincile din piele de porc ori cele din cauciuc de pe front! Peştii uscaţi, tari ca tabla, vechi de şase ani, dar pe care dacă-i bagi în apă, la umflat, poţi să-i mănânci sănătos. Sunt acolo „Vuitoanele” din papură împletită, roata olarului, oalele vechi în care fierbeau de joi până sâmbătă sarmalele pentru nuntă, borşarul, oţetarul, sfredelul cu care se dădeau găurile pe vremurile în care bormaşina nu se ivise. Ah, şi un ulcior cu mânere răsucite, din care beau numai mirii, ca să fie toată viaţa împreună!

"Vatra cu dor" nu are program de vizitare şi nici taxă de intrare. Totul e să-l anunţi pe Paul Buţa că vii şi poţi s-o faci inclusiv pe Facebook - "Gospodărie tradiţională Vatra cu dor"! Casa e uşor de găsit, c-au pus-o unii pe GPS.

Iar dacă ajungi de Sfântă Măria Mare, ai parte de mare sărbătoare: „Şiviţă, vatră cu dor”, născută după ce Paul Buţa şi-a ridicat gospodăria lui tradiţională. De ce-i vatră? Pentru că are atâtea-nţelesuri, de la vatra satului până la vatra sobei! Cât despre dor, cuvântul acesta n-are traducere în nicio limbă de pe faţa pământului! Şi dacă e să-ţi fie dor, ţi-e dor de orice, dar mai ales de acasă!

Foto şi video: Bogdan Codrescu

Citit 4745 ori Ultima modificare Luni, 19 August 2019 13:22

2 comentarii

  • postat de Constanta Sburlea Miercuri, 14 August 2019 12:08 95.76.17.*** Link la comentariu
    3
    7

    E un loc minunat, merita vazut!!!!!!!!!!!

    Raportează
  • postat de Valentin Miercuri, 14 August 2019 02:44 213.233.103.*** Link la comentariu
    3
    7

    Frumos scris. Trec destul de des cu bicicleta şi uite că nu am timp să opresc, deşi este un indicator ce mă face curios.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.