Jurnal de tabără. Am fost în expediţie gratuită în paradisul păsărilor
(1)
Societatea Ornitologică Română (SOR) organizează, printre alte acţiuni educative, încă din 1990, o expediţie anuală, în Delta Dunării, la Maliuc, unde sunt aşteptaţi copii şi adulţi, ca să se bucure de natură, de întâlnirile de gradul unu cu zburătoarele băltăreţe, dar şi de cunoştinţele, bunăvoinţa şi prietenia membrilor şi voluntarilor acestei organizaţii.
"Cei din expediţia seore (adică SOR) să-şi pregătească bagajele, în câteva minute ajungem la Maliuc", m-a scos din moţăială vocea sonoră a unui bărbat. Am sărit ca arsă de pe rucsacul pe care stăteam, nerăbdătoare să-i văd pe cei cu care urma să împart o tabără de zece zile la cort. Şi mai curioasă părea să fie fiică-mea, care m-a bătut trei ani la rând la cap cu această expediţie. Eu am venit mai mult ca însoţitor al ei, pentru că numai copiii cu vârsta peste 14 ani sunt acceptaţi singuri.
Ca la un semn, jumătate dintre pasagerii de pe "Moldova", una dintre navele care fac curse între Tulcea şi Sulina, s-au pus în mişcare spre ieşire, trăgând după ei un munte de bagaje. La prima vedere, termenul de "expediţie" pare cam pompos pentru proiectul celor de la SOR, dar, dacă iei în calcul că trebuie să iei după tine cort, saltele, saci de dormit, lingură, furculiţă, cuţit, cănuţă, farfurie, medicamente, haine, bocanci şi tot ce ţi-ar mai trebui timp de zece zile în Deltă, inclusiv căţelul, dacă îl ai în dotare şi n-ai cu cine să-l laşi acasă, cuvântul nu mai conţine nicio exagerare.
Până la Maliuc a fost grija fiecăruia să ajungă cu bine. Aici am fost preluaţi şi prelucraţi de echipa SOR, care se pregătise ca la carte să facă faţă valului de taberişti.
Bagajele au plecat primele, pentru că nimeni nu se urcă în barcă cu rucsacul în spate, din motive de siguranţă, fireşte.
În drum spre locul secret de campare am început deja să intrăm în atmosfera paradisului păsărilor. "Dumbrăveancă!", se aude cineva din barcă şoptind. Şi mai toţi îşi îndreaptă binoclurile sau obiectivele foto spre pata fâlfâitoare care trece ca o săgeată prin lumina soarelui. Eu, spre ruşinea mea, eram total nepregătită, aveam aparatura optică într-un buzunar de rucsac. Aşa că m-am mulţumit să-mi amintesc din poze penajul frumos colorat în roşcat şi albastru al păsării. Ba, mai mult de atât, aveam să sufăr şi o altă lovitură în orgoliu. Dacă printre oamenii obişnuiţi mă consideram împărat, precum chiorul în ţara orbilor, pentru că ştiam să fac deosebirea dintre o egretă mică şi una mare, aici asta era floare la ureche chiar şi pentru cei mai mici dintre păsărari. Mai ştiau şi care-i stârcul cenuşiu, şi cel galben, şi o grămadă de alte specii, iar alţii rosteau chiar şi denumiri ştiinţifice în latină. Un soi de "păsărească" pentru neiniţiaţi ca de-alde mine.
Reguli, ţânţari şi foc de tabără
După ce ne-am plimbat ca pe şosea pe canalele Dunării, ba la stânga, ba la dreapta, am ajuns în tabără, unde spre surprinderea noastră, a celor care veneam pentru prima dată aici, totul fusese amenajat de o mână de voluntari. Cort cu plasă pentru sala de mese, corturile pentru alimente, butoaiele cu apă pentru spălat, oalele lui tanti Polea, bucătăreasa pe care o cunoşteam de pe site-ul SOR, iar acum ne aştepta deja cu o tocăniţă de cartofi aburindă.
Alida, managerul de proiect, ne ia în primire cu câteva reguli: suntem peste 100 de oameni şi dacă nu respectăm ce ni se cere, lucrurile pot lua o turnură proastă. Asta ne e clar tuturor, din capul locului. Ni se cere să ne spălăm foarte des, pentru asta fiind instalate butoaie cu apă prevăzute cu robinet, dar şi butelii de duş. Prin urmare cea mai importantă regulă e să nu facem economie la apă. Să colectăm gunoiul selectiv. Să respectăm programul şi să participăm la toate atelierele. Mai aflăm că o zi fiecare grupă din cele opt în care am fost împărţiţi urmează să facă de serviciu la bucătărie, pe lângă tanti Polea, dar şi că nu trebuie să ne plângem de vecinii care sforăie. Asta e viaţa la cort.
Apoi am dat fuga să ne instalăm fiecare "palatul" de pânză. În mai puţin de o oră locul s-a umplut de zeci de corturi colorate în fel şi chip. N-am văzut niciodată atâtea corturi la un loc! În jurul lor, o adunare veselă şi gureşă, care s-a strâns încet-încet în jurul focului de tabără. S-au făcut prezentări. Unii biologi cu acte în regulă, cu vechime de câţiva ani în tabără. Alţii, ca şi mine, la prima "abatere". Focul de tabără n-are haz dacă nu e acompaniat de chitare. Întâi timide, cât un firicel, apoi mai îndrăzneţe, cântecele s-au înălţat sub lună până pe la miezul nopţii, când s-a dat stingerea. Luminate fiecare din interior cu lanternele corturile păreau o gaşcă de lampioane uriaşe, eşuate pe pământ. Viaţa părea frumoasă, aşa că nici n-aveai chef să bagi în seamă ţânţarii care te urmăreau cam peste tot, gâdilînd şi ei, subţire, la corzile chitarelor.
Ce este Societatea Ornitologică Română
Societatea Ornitologică Română (SOR) este o organizaţie neguvernamentală, nonprofit, care derulează activităţi pentru protecţia păsărilor şi a naturii, cu sprijinul membrilor, voluntarilor, pe bază de donaţii şi proiecte. Desfăşoară o semnificativă activitate de advocacy pe lângă Guvern şi reprezentanţii săi în teritoriu pentru respectarea şi aplicarea legislaţiei naţionale de mediu şi alinierea cu cea a Uniunii Europene. Pe lângă cele trei filiale, din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Tulcea, SOR desfăşoară o serie de activităţi şi în instituţii de învăţământ. Aceste activităţi cuprind prelegeri, expuneri de diapozitive şi video, ieşiri demonstrative în teren. Materiale informative şi publicitare (postere, pliante, broşuri) sunt împărţite anual membrilor organizaţiei şi persoanelor interesate.
Cum te poţi înscrie în Expediţia SOR
Pentru a te putea înscrie în Expediţia Naţională a SOR trebuie, în primul rând, să devii membru al organizaţiei. Asta presupune să achiţi o cotizaţie anuală de 60 de lei pentru adulţi sau 30 de lei pentru studenţi şi pensionari şi completarea unui formular de adeziune. Copiii sunt singurii care pot deveni membri fără ca înscrierea să fie condiţionată de cotizaţie. Echipa SOR îţi va emite un card anual de membru SOR. Înscrierile se fac, de regulă, în luna iulie, iar tabăra este programată în august. Înscrierea se face pe baza unui formular disponibil pe www.sor.ro, iar răspunsul se trimite de către echipa organizatoare prin mail.
Foto, de Roxana Artene Penciu
Foto 7, galerie. Tigănuş, foto de Dan Petrescu pentru Societatea Ornitologică Română. Foto 8. Chirighiţa cu obraz alb, foto de Doru Spoc pentru Societatea Ornitologică Română. Foto 9. Chirighiţa cu obraz alb cu pui, foto de Daniel Petrescu
(2)
Să ai în grijă peste 100 de oameni în inima sălbăticiei, cu vârste între un an şi-un pic şi tâmple albe, să nu le lipsească nimic (decât ce şi-au uitat pe-acasă), să înveţe lucruri interesante şi utile, să se distreze şi să lege prietenii, să se bucure de toate minunile Deltei Dunării şi, mai ales, să-i ţii teferi şi sănătoşi, nu e lucru uşor. E vorba de o experienţă de aproape 30 de ani în organizarea expediţiei a celor de la Societatea Ornitologică Română (SOR), dar şi de mult suflet şi muncă depuse de echipa şi voluntarii organizaţiei.
Nu ne-am pus problema cum au reuşit cei de la SOR să păstreze mâncare proaspătă în mijlocul pădurii, dar în fiecare zi oalele lui tanti Polea se umpleau, iar noi ne aliniam atraşi de polonicul care împărţea pe săturate, dar fără să se facă risipă, bucate gătite la ceaun pe pirostrii. Nu ne-am pus problema câtă benzină s-a consumat, dar ne-am bucurat zilnic de plimbări cu barca pe canalele Dunării, fie la plajă şi bălăceală, fie la pescuit sau la observaţiile ornitologice. În cadrul atelierelor, am învăţat tot soiul de lucruri interesante despre plante, păsări, mamifere, reptile şi insecte din Deltă, toate povestite cu dăruire chiar de specialişti, oameni care au cărat după ei planşe, cărţi, hărţi, culori şi sacoşe din pânză pentru pictură, binocluri, lunete, chiar şi un telescop pentru observaţiile astronomice de la miezul nopţii. În spatele fiecărui lucru mărunt care ne-a umplut nouă ziua a bătut câte o inimă mare.
Căpetenii de expediţie
Mentorul Expediţiei naţionale ornitologice este Eugen Petrescu, cel care şi acum pune un umăr zdravăn la organizarea taberei, genul de profesor rasat, la care toţi vin să ceară sfat, care a crescut generaţia nouă de ornitologi, de pe vremea când erau copii. Veniţi şi ei acum în tabără cu propriii copii. Tot timpul cu binoclul la gât (m-am întrebat dacă se desparte de el măcar noaptea), deşi nici n-are nevoie de el. De la distanţe imposibile îţi poate spune că petele acelea albe sunt lebede ori pelicani sau că punctele negre sunt ţigănuşi ori fluierari.
Alida e managerul proiectelor, adică mama regulilor, mama răniţilor, dar şi mama distracţiei. Ochiul vigilent din fiecare zi, cea care rezolvă problemele taberiştilor, dar şi cea care adună lumea în jurul focului, la cântat.
Ovidiu, cel care ne-a adunat de pe puntea vaporului la Maliuc, responsabil de buna comunicare, a avut grijă să ne începem fiecare zi cu hlizeală şi voie bună, pentru că numai el a găsit o reţetă atât de dragă copiilor, în care amestecă exerciţiile fizice cu hohote de râs.
Biblia ornitologilor
De regulă, deşteptarea la înviorare o făcea o gaşcă de copii care împrumutau de la tanti Polea polonicul uriaş şi o cratiţă, pe care le izbeau de-ţi sărea şi ultima fărâmă de somn, dacă la ora 8,00 nu ai reuşit să ieşi din cort. Mai aveam un deşteptător în puterea nopţii, cântecele şacalilor, însă dacă tot ai participat la tabăra ornitologică, ai aflat şi tu că nu sunt un pericol, aşa că te întorci pe partea cealaltă şi continui somnul.
Într-o dimineaţă, toată suflarea s-a trezit pe la ora 6,00 de la strigătele disperate ale unei păsări. Vâjti, vâjti, vâjti, s-au deschis cu repeziciune fermoarele corturilor din jur. Cu picioarele pe jumătate în bocanci sau papuci, ne-am grăbit cu toţii să vedem ce orătanie cu trâmbiţă atât de straşnică s-a prins în plasa pentru inelare. Un tânăr se chinuia să calmeze şi să desprindă cu grijă maximă o vâlvătaie verde, dotată cu un cioc pe cinste. "Ciocănitoare verde!", mă trezesc eu vorbind, încântată de întâlnire. "Sură!" s-au auzit în jur câteva glasuri, corectându-mi eroarea.
M-am luat după trupa de păsărari care însoţeau ca pe un trofeu raritatea zburătoare căzută în plasă. Aşa ceva nu vezi în fiecare zi! La cortul pentru inelare, deşi mai sunt câteva păsărele în săculeţii speciali la păstrat, scandalagioaica verde şi sură are prioritate. E greu să lucrezi cu ea. Săculeţul în care stă ascunsă ca să se liniştească sare de câteva ori din castronelul cântarului. Şmecheră, ghionoaia chiar reuşeşte să iasă din săculeţ, însă se prinde mediat în pereţii de plasă ai cortului. În timp ce este măsurată, cântărită şi inelată, toată suflarea din cort face poze cu respiraţia tăiată de întâlnirea cu o aşa frumuseţe. Eu am problema mea. Pe masă, ca peste tot în tabără, există un determinator de păsări, din care mă lămuresc care e subtilitatea cu ghionoaia verde sau sură. Cea verde pare un pic mai mare, dar are băscuţă roşie pe tot capul şi obrajii negri, în timp ce aia sură are doar un moţ roşu şi obraji cenuşii. Cine nu are un determinator de păsări, biblia ornitologilor, să-şi cumpere, mi-am zis ca o promisiune.
Stăpânul inelelor de la ore fixe
Nu e om din tabără să nu fi fost măcar o dată în vizită la cortul lui Manu. Acolo unde, de la şase dimineaţa, până la 12,00, se inelează, din oră în oră, păsările. Aici ai ocazia să vezi păsări de-aproape, să le ţii cu grijă între palme şi să le simţi inimioara bătând, înainte să le eliberezi iar în sălbăticie. La fiecare oră fixă, pe îndrăgostiţii de păsări îi şi vedeai cum iau drumul cortului singuratic din capătul taberei pentru a inspecta ce minunăţii se ascund în săculeţe. Ca un magician, Manu - stăpânul inelelor de păsărele - scoate lăcari de stuf, greluşei, piţigoi albaştri sau codaşi sau câte un sfrâncioc roşiatic, îi cântăreşte, îi măsoară din plisc până-n coadă, le suflă penele, pentru a afla, din nişte semne numai de el ştiute, stadiul musculaturii, al grăsimii şi al năpârlirii. Apoi prinde cu grijă inelul de un picioruş, astfel încât să nu aibă niciun capăt în care pasărea se poate agăţa şi accidenta. Toate datele sunt trecute cu conştiinciozitate de către ajutoarele lui Manu în tabele, care vor deveni materiale inestimabile de studii ştiinţifice. Aici, la Maliuc, se fac doar câteva inelări demonstrative, mai mult de dragul păsărarilor veniţi în tabără, însă grosul cercetărilor are loc la Agigea.
Vedetele înaripate sunt apoi fotografiate pe toate părţile de curioşii din jur, după care mâinile se întind să primească odorul, tot numai inimă, pe care să-l elibereze în frunzişul stufului.
"Sperăm să obţinem date despre migraţie, însă e foarte greu. În Africa, păsările sunt prinse cu miile în plasele băştinaşilor, care-şi fac brăţări şi coliere din inelele lor. Trist este că sunt şi turişti europeni care cumpără aşa ceva ca suveniruri de la ei", vin crude şi directe explicaţiile ornitologului care pune atâta drag în munca lui migăloasă. Se vede asta din răbdarea şi gingăşia cu care ţine fiecare exemplar inelat.
Foto, de Mady Kiss
În foto 12, ultima din galerie - Manu Baltag, ornitolog format în taberele SOR
