Cartierul uitat de la marginea Galaţiului nu suportă grad de comparaţie cu nicio localitate din mediul rural. O confirmă fiecare metru din ceea ce ar trebui să fie drum accesibil cu piciorul sau cu maşina, lipsa utilităţilor de bază cu excepţia apei potabile, accesul la cele mai elementare facilităţi necesare unui cartier relativ desprins de "inima oraşului". Colac peste pupăză, lipsa infrastructurii din Fileşti face ca acest cartier, unde locuiesc sute de plătitori de impozite, să se transforme într-un iad la fiecare ploaie, precipitaţiile punând în pericol siguranţa locuitorilor, dar şi a caselor.
O amestecătură de bălţi, noroi, nămol adunat de-a lungul gardurilor pe fiecare stradă, pietriş răvăşit de apele care s-au scurs la ploile abundente din ultima vreme. Este peisajul sinistru care te întâmpină cum intri în Fileşti, străduţele denumite de altfel după mari nume ale istoriei şi culturii neavând nimic în comun nici măcar cu un minim grad de civilizaţie. Fericiţi cei ce stau în zonele mai înalte, năpăstuiţi cei care au ghinionul ca locuinţele să le fie în aval de drumurile devenite prea înalte în raport cu curţile şi casele lor, multe cu o vechime de peste 50 de ani. Construite din chirpici, cosmetizate după cum a putut fiecare, casele de pe străzi precum V. A. Urechia sau Alexandru Vlahuţă, străzi aflate în "aval", îndură cu greu furia apelor care să revarsă în torente la fiecare ploaie mai puternică. Gardurile nu mai fac faţă în calea apelor şi nămolului care se scurge de sus, din gospodăriile vecine sau de pe drum. Ce nu trece de gard se opreşte în drum şi formează bariere imposibil de traversat şi cu piciorul, şi cu maşina. Amestecul de pietriş şi noroi, în care se inserează, chiar şi la cea mai mică ploaie, bălţi straşnice de apă fac accesul imposibil. O situaţie de nesuportat pentru oamenii care s-au săturat să aştepte şi să strige după ajutor.
Regatul noroaielor
Ajungem pe strada V.A. Urechia, una dintre "arterele" importante ale Fileştiului, la numărul 11. Aici locuieşte familia Ciocan, într-o casă moştenită de la părinţii care au cumpărat gospodăria undeva la începutul anilor '70. Casa din chirpici, cu anexe şi grădină generoasă, a devenit, din motiv de refugiu şi trai liniştit la curte, motiv de coşmar şi îngrijorare pentru oamenii care văd cum, la fiecare ploaie, fundaţia casei începe să se surpe, asfaltul să se crape tot mai mult, iar pământul din grădină fugind efectiv la vale din cauza apei care vine în torenţi de la deal, de pe drum. "Să vină să facă o scurgere, că apa de la casele de sus vine la noi cu tot cu nămol şi pietre. Şi gardul a putrezit de atâta apă, iar în grădină avem surpări mari. Aici, când vine apa, nici nu ştii unde să te fereşti, unde să o dai mai repede. O să ne ducă cu totul la vale", ne spune Anişoara Ciocan.
Oful gălăţencei îl regăsim şi la alţi vecini, la câteva case mai încolo. Mitriţa Ciocan locuieşte cu familia într-o casă construită prin anii '60. Gospodari, oamenii au mai făcut una-alta ca să îşi asigure un minim de confort. Au mai turnat un beton, au consolidat căsuţa, au schimbat tâmplăria. Ar fi făcut mai multe, dar frica cu care întâmpină fiecare ploaie mai serioasă le taie elanul. În ziua în care am fost la Fileşti, tocmai plătiseră impozitul conştiincioşi, deşi se luptă din greu cu lipsa infrastructurii care îi împiedică să îşi poată folosi normal proprietatea şi chiar maşina. "Noi am făcut gardul de curând, din beton şi mai ţine cât de cât. Dar când vine apa mare, ne încuiem în casă, că nu poţi să îi ţii piept. Abia după ce se duce şi mai la vale, ne apucăm de treabă, de curăţat nămolul, pietrişul. Întreb doar atat, pentru ce plătim impozitele? Am 570 de lei de plătit şi plătesc în fiecare an. Nu se vede nimic. Nu avem canalizare nici acum, nu avem drumuri, nu avem nimic. Decât un amărât de autobuz, unul singur! Chiar şi şoferul ne-a întrebat cum putem umbla pe drumurile astea, că nici autobuzul nu mai merge cum trebuie. Şcoală nu mai avem, că au desfiinţat-o, ne ducem copiii tocmai la Şcoala 33, în oraş. Nu este farmacie şi nici medic de familie", ne spune Mitriţa Ciocan.
Fiul femeii e şi mai revoltat. Încercarea de a face ceva prin forţe proprii cât să-şi poată băga maşina în garaj şi să îşi întărească singur gardul din valea curţii, unde malul riscă să se prăbuşească, era cât pe ce să îi aducă o amendă usturătoare. "Am scos nişte gresie din casă, vreo doi saci şi am vrut să îi pun la gard, să îl întăresc. Au venit de la Poliţia Locală, m-au pus să iau molozul de acolo, că nu e voie, altfel îmi dau amendă. Dar atunci de ce nu vin să facă ei? Cad gardurile, se surpă drumurile. Ce vină avem noi? Trebuie să facem ce putem, altfel ne ia apa cu totul. Nu a venit nimeni să cureţe drumurile astea după ce a venit atâta pietriş şi nămol. Noi nu avem cu ce. Nu interesează pe nimeni de noi, vin doar în campania electorală şi apoi gata, ne uită!", ne-a spus tânărul, extrem de supărat.
În curţi se construiesc diguri
Ceva mai jos, pe strada Alexandru Vlahuţă, două familii se luptă şi ele cu furia naturii şi nepăsarea autorităţilor. Stau într-o curte comună, unde printre casele micuţe îşi fac, mai nou, loc, centuri de beton, care să împiedice apa să intre în camere. "Am ajuns să îmi fac centură să nu îmi intre apa în casă. Avem un bătrân imobilizat la pat, cu accident vascular. Ce facem cu el când vine apa, vă daţi seama? E netransportabil. Nu mai spun dacă are nevoie să vină salvarea aici. Nici nu poate intra", ne explică Ilie Neculache.
Demersul gospodarului e şi mai explicabil. Situaţia la potop e dramatică pe strada pe care locuieşte şi de ea nu sunt feriţi nici copiii. Cei mici s-au obişnuit să dea şi ei la lopată alături de adulţi, când şuvoaiele le cotropesc curţile. Printre ei, Mario, un băiat de 12 ani, elev în clasa a şasea. "Când a plouat tare noaptea, a ieşit cu oamenii afară, să dea apa. Un copil care ar fi trebuit să doarmă. Dar asta e, suntem la mila naturii şi cam atât. Trebuie să ne rugăm de oamenii care vin să strângă gunoiul vinerea să mai ia şi din pietrişul ăsta, adunat pe drum. Dacă vor îl iau, dacă nu, ne lasă aşa", completează o tânără cu un copil mic în braţe.
Epilog
Un fapt recunoscut cu amărăciune de oamenii care au titlu de orăşeni este că Fileştiul nu se poate compara nici cu cel mai amărât sat. Nu au drumuri, nu au canalizare, nu au gaze. Plătesc impozite, dar pentru cea mai mică nevoie trebuie să bată drumul în oraş cu singurul autobuz, 25, care asigură legătura cu Galaţiul. Mai speră totuşi, din disperare, nu că ar avea vreo promisiune certă, ca lucrările la canalizarea începută şi abandonată după ce firma a intrat în insolvenţă să fie reluate cât de curând, iar chinul de a se lupta cu stihiile naturii să se mai îndulcească. Pentru că apa nu ar mai lovi cu atâta furie, dar şi pentru că ar arăta că, totuşi, cuiva îi pasă de ei.
