Doina Susanu este învăţătoare titulară la Şcoala Gimnazială "Negoiţă Dănăilă" din satul Buceşti, comuna Iveşti. Lucrează în învăţământ numai de trei ani, dar a reuşit să facă lucruri remarcabile, tocmai pentru că a înţeles că nu poţi face educaţie la modul funcţionăresc. I-am privit filmuleţele postate pe Facebook cu copiii pe care i-a "păstorit" astă-vară cinci zile într-o tabără în curtea şcolii. Dezinvolţi, cu lumină în ochi şi în zâmbet. Bucuroşi că sunt la şcoală, fericiţi să aibă un asemenea dascăl și cu sentimentul că sunt valoroşi şi iubiţi.
Doina Susanu s-a născut la Cahul. A fost un copil timid şi nesigur, nu a avut norocul să dea peste dascălul care să sufle şi să-i umfle pânza visurilor. "Nu am găsit profesorii care să mă motiveze. Am învăţat, pentru că aşa mi-au zis părinţii că e bine. Şi după ce am terminat şi liceul, şi facultatea, am avut aşa un gust al zădărniciei. Aveam sentimentul că am pierdut nişte ani din viaţă degeaba, acumulând nişte cunoştinţe care nu-mi vor folosi niciodată", povesteşte Doina.
Voia să-i ajute pe copiii din Africa să învețe carte
A dat la Colegiul Pedagogic, pentru că la Cahul a avut ocazia să cunoască nişte voluntari care fuseseră în Africa. Impresionată de poveştile lor despre copii care învaţă în sărăcie, şi-a dorit să devină învăţătoare, ca să-i ajute pe acei copii necăjiţi. I-a fost însă foarte greu să îmbrăţişeze metodele şi tiparele învechite şi, după terminarea liceului, nu şi-a mai dorit să profeseze. Nu dorea să devină pentru elevii săi ceea ce fuseseră profesorii ei pentru ea.
Apoi a venit în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia Română-Engleză. "Venind de la Cahul, unde nivelul meu de limbă română era destul de slab, pentru că ştiţi că la noi se vorbeşte o romrusă, dar nici engleză nu ştiam prea multă, am terminat facultatea fără să fiu prea sigură pe cunoştinţele mele. Nu m-am gândit să mă angajez ca profesor. Am lucrat o perioadă articole handmade, pentru că am avut mereu o înclinaţie spre artă, pe care nu mi-am cultivat-o, fiind prea timidă. Eram căsătorită din anul întâi de facultate, iar soţul meu e din Iveşti. Aşa că, după un timp, pe fondul unor probleme financiare, ai mei mi-au spus să mă duc la şcoala din comună, să văd dacă nu mă pot totuşi angaja. Norocul meu a fost că doamna directoare a văzut ceva în mine şi m-a trimis să dau examen de suplinire, pe care l-am luat şi aşa am devenit învăţătoarea unei clase pregătitoare", mai povesteşte tânăra. De anul acesta, este titulara şcolii.
"Şcoala este despre iubire"
Când s-a găsit faţă în faţă cu copiii din clasă şi-a dorit în primul rând să nu reediteze sub nicio formă greşelile pe care le-au făcut dascălii ei, dar şi să rescrie propria copilărie, în altă notă. Prin urmare, s-a dus la selecţia pe care o organizează Teach for Romania, un program care-şi propune să formeze profesori de calitate, şi, spre surprinderea ei, a fost acceptată.
Participând la aceste cursuri şi fiind monitorizată săptămânal de un mentor, a început să se apropie de ceea ce-şi dorea ea să facă la clasă, a început să devină dascălul pe care îl visase odinioară. "Copiii mă ajută să descopăr cine sunt, să înțeleg și să iert atitudinile și vorbele pe care oamenii mari le-au sădit în mine în copilăria mea. Ei îmi scot la iveală fricile, îmi dezvoltă creativitatea și mă învață să iubesc. Pentru mine, școala nu mai este despre ascultarea oarbă a elevilor de învățător, despre note, despre lupta de a nu mai fi rău sau despre locul pe care-l ocupi „în fruntea” sau „la coada” clasei. Școala este despre descoperirea universului, echilibru (un control al emoțiilor) și despre iubire", spune Doina Susanu.
Aceasta consideră că degeaba le transmiţi copiilor o sumedenie de cunoştinţe, dacă nu le creşti stima de sine, dacă nu le arăţi că poate fi valorificat fiecare după înclinaţiile sale, dacă nu îi înveţi, în primul rând, că, perseverând să-şi dezvolte ceea ce au mai bun în ei, îşi pot găsi o cale pe lumea aceasta. Bineînţeles că toate acestea nu se fac doar în orele de curs. Doina a parcurs cu copiii zeci de ore remediale, fără să le spună acestora că ar fi ceva în neregulă cu cunoştinţele lor, ca să nu-i descurajeze. "Le-am propus să ne întâlnim, să mai discutăm. Am văzut că aveau foarte multă nevoie să vorbească despre ei cu mine. În fiecare zi trăgeam cu coada ochiului în clasă la braţele care se întindeau spre mine, dornice de discuţie. Dar cum nu poţi lăsa programa la o parte pentru asta, am decis să ne vedem şi în afara orelor de program. O lună nici nu am reuşit să facem cine ştie ce lecţii, pentru că ei aveau atâtea să-mi spună şi am stat, pur şi simplu, să-i ascult. Le-am arătat că-i înţeleg că le este greu să înveţe. Le-am spus şi faptul că nici măcar mie nu îmi e uşor să învăţ ceva. Cum m-am apucat recent de cursuri de chitară, le tot arăt degetele, ca să vadă că fiecare pas parcurs cere sacrificiu şi muncă, dar că tot efortul merită, mai ales când are un sens. Însă aceste întâlniri au avut succesul scontat, progresele apărând chiar şi acolo unde aveam speranţe mici", mai spune ea.
«Trage cortina. Îndrăzneşte să visezi!»
Cu o finanţare destul de mică primită de la Teach for Romania pentru implementarea unui proiect propriu a ajuns să organizeze o tabără cu cortul, în curtea şcolii, timp de cinci zile. Prin cunoştinţe a făcut rost de corturi şi saci de dormit. Masa de seară, prin catering, a fost asigurată de finanţarea prin program, iar cea de dimineaţă de o sponsorizare. La prânz, pentru trei ore, copiii mergeau acasă, mai ales şi pentru faptul că nu exista posibilitatea să facă duş.
"Sub sloganul «Trage cortina. Îndrăzneşte să visezi!» mi-am dorit să fac şi cursuri de înţelegere de text, am citit câte o carte pe zi, dar la final şi o piesă de teatru, prin care ei să fie văzuţi de comunitate aşa cum sunt. A fost interesant să-i văd cum şi-au împărţit singuri rolurile, cum au venit cu idei, cum nu le-a fost frică să greşească, să fie ei înşişi, semn că ceea ce am aplicat cu ei din cele învăţate în program a început să prindă contur. Mi-am dorit ca intervenţia din partea mea să fie cât mai mică. Am fost extrem de mândră de ei. Au venit în jur de 50 de părinţi şi cunoştinţe, a fost magic, aproape nu i-am mai recunoscut nici eu", spune învăţătoarea. În serile de tabără, copiii au vizionat filme, au ascultat muzică şi-au descoperit talentele, fiind astfel "expuşi" şi la un alt gen de cultură, decât cea pe care o primesc în comunitate.
Fiindcă munca sa a început să capete sens, acum are cu totul altă viziune asupra menirii de dascăl: "Sunt foarte multe motive pentru care ești îndreptățit să pleci din învățământ, dar sunt și foarte multe motive pentru care trebuie să rămâi aici: pentru că știi să iubești, pentru că ar fi prea trist ca o altă generație de copii să treacă prin școală fără a fi ascultați, văzuți sau îmbrățișați", mărturiseşte ea.
