Dezbaterile despre politicile de Securitate și Apărare în Uniunea Europeană sunt mai actuale ca oricând. Războiul din Ucraina ne-a obligat la o reevaluare totală a arhitecturii de securitate europene și nu numai.
Despre toate acestea, în interviul în exclusivitate acordat ziarului ”Viața liberă” de europarlamentarul Dragoș Tudorache, membru al Comisiei de Afaceri Externe și al Subcomisiei de Apărare și Securitate a Parlamentului European.
- Cum s-a modificat percepția asupra apărării europene după izbucnirea conflictului din Ucraina?
- O dezbatere asupra Apărării europene sau a ”componentei europene din NATO” - cum o numesc unii - a apărut cu mult înainte de războiul din Ucraina. Înțeleasă diferit între statele membre. Erau și sunt unele state cu un grad de ambiție mai ridicat, care ar vrea să meargă cu pași mult mai rapizi către ceea ce s-ar numi o Uniune Europeană de Apărare, spre ceea ce înseamnă o integrare crescută a viziunii și a politicilor de Apărare, a modului în care se fac achizițiile militare, tocmai pentru a crește nivelul de coerență și a descrește fragmentarea existentă la momentul acesta în aceste domenii.
- Se vorbea de o armată europeană... Poate ea fi pusă în ”antiteză” cu NATO?
- Sunt state care promovează ideea unei armate europene, într-adevăr, dar deja acesta este obiectivul final, unul foarte ambițios, de altfel. Eu mi-aș dori să vedem că facem acești pași, către o armată europeană. Dar eu nu văd realizarea acestor capabilități drept o ”antiteză” la NATO. Ba, dimpotrivă, cred că și partenerii americani și-ar dori să vadă o Europă mai puternică, mai capabilă să-și asume niște responsabilități în domeniul Apărării europene. Statele Unite în mod evident nu mai pot investi în această direcție la fel de mult cum investeau în deceniile anterioare - aici deja intrăm în altă discuție, pentru că SUA își concentrează din ce în ce mai mult atenția pe Indo-Pacific și pe influența Chinei în acea zonă.
- La nivel european se dorea, totuși, o autonomie strategică, mai independentă de sub umbrela de securitate americană...
- Depinde ce înțelegem prin această autonomie strategică. Pentru unii înseamnă, într-adevăr, o încercare de a se rupe cumva, de a ieși de sub umbrela de securitate americană, alții o văd ca pe o chestiune - cum spuneam - o capacitate de apărare europeană mai mare, dar rămânând coerent cu cadrul colaborativ al NATO, cu partenerul transatlantic.
Dar dincolo de astfel de interpretări, lăsând la o parte chiar și războiul din Ucraina, eu cred că Europa trebuie să își asume nu doar conceptual un rol crescut în zona de Apărare, ci și în mod concret, la nivelul capacității de acțiune militară, pentru că doar așa își poate susține rolul la nivel internațional la care aspiră. Un rol pe care președinta CE, Ursula von der Leyen, l-a anunțat încă din prima zi a mandatului ei - a spus că vrea o Europă activă geopolitic. Toată lumea a aplaudat, toate statele au fost de acord, în principiu, cu acest lucru. Ei bine, nu prea poți să pretinzi un rol geopolitic, nu poți să pretinzi că ești un actor global dacă tu depinzi de alții chiar și pentru cea mai mică operațiune militară.
- Cum s-a modificat, ca principiu, această idee de autonomie strategică odată cu izbucnirea războiului din Ucraina?
- Războiul din Ucraina a fost un ”duș rece” care a forțat discuția teoretică să se mute foarte repede în domeniul practic.
Și contrar așteptărilor multora, inclusiv ale lui Vladimir Putin, Uniunea Europeană a dovedit că poate fi un actor inclusiv în zona de Apărare! Mai exact, chiar dacă formal susținerea efortului militar ucrainean s-a făcut într-un cadrul bilateral sau interguvernamental, discuțiile și deciziile politice majore au fost luate în cadrul instituțional al Uniunii Europene.
Statele europene au demonstrat că în astfel de momente dificile pot să treacă peste niște tabuuri care păreau de neatins înainte de februarie 2022. Cheltuieli militare? Înainte, îmi amintesc, chiar și achiziția cu bani europeni a unei mitraliere pentru Garda de Coastă europeană a iscat discuții!
Războiul din Ucraina ne-a pus în fața unor imperative pe care nu le mai putem ocoli. Suntem în fața configurării unei noi ordini mondiale, a unei noi arhitecturi de securitate regională, pentru care trebuie să găsim un răspuns european pe măsura provocărilor.
- Cum se traduce acest răspuns?
- Acum, practic, suntem într-o logică în care alocăm fonduri pentru Apărare, apar și instrumente pentru o acțiune comună. De exemplu, este această propunere legislativă de achiziții comune pentru zona de Apărare (EDIRPA), care deocamdată are un termen limitat, până în 2024, cu un buget propus de 500 milioane de euro, care ar putea urca până la 1,5 sau două miliarde de euro, și cumva legat de efectul furnizării de echipamente militare către Ucraina, dar este un prim pas foarte important, pentru că dă un semnal foarte puternic industriilor de Apărare: că noi, europenii, suntem foarte serioși și determinați în politicile de înzestrare pe care le facem și - foarte important - începem să o facem în comun. Este un semnal de maturitate în această zonă a politicilor de Apărare la nivelul UE.
- La ce ne putem aștepta în continuare?
- După acest prim instrument de achiziții comune în zona de Apărare (EDIRPA), cu un termen mai scurt, va urma un instrument juridic pe care CE îl va propune (programul european de investiții în domeniul Apărării, EDIP - n.r.), din ce înțeleg, destul de curând, care se va adresa în mod cât se poate de clar industriei europene de Apărare, cu obiectivul asumat de a crește baza industrială de apărare în Europa. O bază industrială pe care Europa a avut-o, dar care s-a restrâns foarte mult, au mai rămas mai degrabă niște centre de excelență în care încă se mai produc echipamente militare competitive. Ori, dacă UE își va asuma un nivel de ambiție mai ridicat în materie de Apărare, inclusiv prin creșterea acelui 2 la sută din PIB asumat pentru bugetele de Apărare, atunci va fi nevoie de echipamente militare pe care în acest moment industria de Apărare europeană nu le poate furniza suficient de repede, suntem în continuare dependenți de achiziții din afara Europei. Câtă vreme putem achiziționa de la partenerii noștri NATO nu e o problemă în sine, dar, repet, creșterea acestei baze industriale europene e un obiectiv foarte important.
- În acest context, cum se plasează România - ce ar putea face, ce a făcut, ce n-a făcut?
- Vă spun foarte sincer că mi-aș dori și eu să știu... În momentul în care am preluat acest dosar, EDIRPA, ca raportor din partea grupului meu politic (Renew Europe), am dat semnalele politice acasă, către Guvern, am avut inclusiv ocazia să mă întâlnesc cu premierul Ciucă, în noiembrie, la Bruxelles, i-am atras atenția asupra acestui instrument care tocmai fusese propus de către Comisie și i-am spus că, din punctul meu de vedere, e o ocazie pe care România nu trebuie să o rateze.
Din nou, nu pentru că s-ar putea face foarte multe cu un miliard sau cu două în materie de înzestrare a armatei, dar politic cred că este foarte important ca România să semnalizeze disponibilitatea de a participa în astfel de consorții de state membre care se angajează în achiziții comune. Acum se vor crea pârghiile de cooperare pentru genul acesta de acțiuni comune, iar când vom avea un buget mult mai serios, pe o perioadă mai lungă de timp, aceste consorții care se formează acum vor fi mult mai pregătite să acceseze aceste achiziții comune europene.
Prin urmare, România ar trebui să fie interesată de participarea într-un astfel de instrument, dar repet, deși am pus această întrebare la București, până acum nu am primit un răspuns foarte clar...
- Nimeni nu aștepta să avem un război ce amintește, prin amploare, de cel de-Al Doilea Război Mondial. Există pericolul să se extindă acest conflict?
- Nu putem fi în mintea lui Putin și în modul în care și-a făcut proiecțiile înainte de începerea războiului. Dar, în mod evident, rezistența pe care a întâmpinat-o a fost mai mare decât s-a așteptat și la fel de evident este, cred eu, că nu pot termina acest război așa cum și-ar fi dorit Rusia. Nu văd războiul extinzându-se dincolo de granițele Ucrainei, însă asta nu înseamnă că nu trebuie să ne asigurăm că Ucraina are mijloacele necesare pentru a susține acest război împotriva Rusiei. Pentru că dacă Ucraina cade în fața Rusiei lui Putin, atunci, da, ne putem aștepta din partea Rusiei la orice...
- Ne așteaptă un război pe termen lung, se va depăși anul acesta?
- Din păcate, cred că da. Din semnalele pe care le vedem, în primul rând Putin are un interes ca acest război să dureze, în sensul că Putin nu are cum să câștige acest război, dar nici nu-și permite să-l piardă și atunci singura opțiune este să prelungească cât poate de mult acest conflict, pentru că doar așa își poate justifica rămânerea în continuare la putere și controlul asupra Rusiei. În momentul în care războiul se termină - și repet, nu se poate termina decât rău pentru Rusia, în momentul acela baza politică, legitimitatea pe care și-o arogă Putin, va fi, cred eu, afectată semnificativ și atunci orice i se poate întâmpla.
- Atunci cum se poate încheia acest război, pentru că aici nu e vorba doar de Putin, e vorba de un întreg sistem?
- E foarte bună întrebarea, cum arată, de fapt, pacea pe care ne-o dorim. Dacă obiectivul este să împingem Rusia complet de pe teritoriul Ucrainei, atunci tipul de armament pe care îl dăm Ucrainei, capabilitățile militare de care are nevoie Ucraina ca să ajungă să împingă Rusia dincolo de frontieră sunt la cu totul altă scală. Acum, mai degrabă, dăm Ucrainei armament să supraviețuiască în acest război. Și din păcate, ceea ce văd la acest moment este mai degrabă o strategie de pași mici, pentru că o strategie pe termen lung nu a fost încă articulată. Nu e o vină în sine, nu este simplu nici pentru Ucraina să-și proiecteze această arhitectură de după război, iar pe partea europeană și americană - transatlantică, să spunem - nu se poate face o astfel de proiecție fără Ucraina.
- Totuși, au început să se schițeze unele idei. Ce variante vedeți mai plauzibile ca arhitectură de securitate post-război?
- Sunt două curente mari de opinie. E un curent care spune că singura garanție de securitate pentru Ucraina și singura arhitectură de securitate este cu aderarea Ucrainei la NATO. Pare simplu de spus, dar nu este: cu Ucraina în NATO, din acel moment se aplică art. 5, va fi protejată de ambițiile Rusiei, care, deși pierde acum, nu va renunța niciodată la obiectivul de a aduce Ucraina în sfera ei de influență.
Al doilea curent de gândire spune că apartenența la NATO în sine este greu de pregătit, de gestionat și de obținut. Și că mai degrabă ar trebui gândită o altă arhitectură de securitate. Din discuțiile de până acum există acest format numit ”Kyiv Security Compact”, în care Ucraina și partenerii din cadrul NATO se uită la două cercuri concentrice.
Un prim cerc ar fi format din acele state - nu NATO ca alianță, ci la nivel bilateral - dispuse să ofere Ucrainei garanțiile ”hard” de securitate, dispuse să acționeze inclusiv din punct de vedere militar dacă este nevoie. Urmează apoi al doilea cerc concentric, respectiv, cel al garanțiilor politice de securitate pentru Ucraina. Acesta ar fi un cerc mult mai larg de state pregătite să-și asume, de exemplu, un set de sancțiuni - economice, în instituțiile internaționale - împotriva Rusiei în situația în care ar decide să atace din nou Ucraina.
Deci cam așa ar arăta această arhitectură de securitate, iar legătura între aceste două cercuri concentrice ar fi susținerea unui program de investiții masive în capacitatea de apărare a Ucrainei, în așa fel încât ea însăși să fie suficient de puternică din punct de vedere militar, încât să pună pe oricine pe gânduri dacă s-ar gândi să o atace din nou.
- Dar în acest sistem de cercuri concentrice, prin ce diferă un angajament NATO de unul al unor state care fac parte din NATO?
- Una este să iei o decizie în mod bilateral și să fii pregătit să susții militar o țară și alta ca NATO, instituțional, să decidă că implică militar sau că dă o astfel de garanție militară unei țări terțe. Sunt două paliere diferite. Părerea mea este că, pe termen lung, prima soluție, privind apartenența la NATO, este de fapt singura garanție serioasă de securitate care se poate acorda Ucrainei, dar și pentru Republica Moldova, dacă ea ar decide să iasă din logica de neutralitate.
Soluția ”cercurilor concentrice”, la care se lucrează și care este încă fluidă, se poate dovedi la o adică - dacă e să o luăm strict pe litera dreptului internațional - limitată. Ucraina, să ne amintim, avea deja un sistem de garanții internaționale (Memorandumul de la Budapesta, din 1994 - n.r.), din care făcea parte inclusiv Rusia. A funcționat acel sistem de garanții de securitate? Nu a funcționat! Art. 5 din tratatul NATO este cea mai puternică garanție de securitate pe care o țară o poate avea în momentul de față. Orice altă formă e discutabilă.
Notă: Acest material a fost realizat ca urmare a unei vizite de documentare la Parlamentul European, la Strasbourg, la invitația Directoratului Media al instituției europene.
Dosarul corvetelor, blocat de incoerența politică
În condițiile în care UE vorbește de consolidarea politicii de Apărare, România transmite un semnal controversat dacă se ia în calcul stagnarea programului corvetelor pentru Forțele Navale, apreciază europarlamentarul Dragoș Tudorache: ”Da, aici este, din păcate, o chestiune dureroasă, care ține de coerența politică pe care ar fi trebuit să o avem în domeniul Apărării. În urmă cu mai mulți ani, am avut un acord transpartinic pentru a avea obiective și o alocare previzibilă pentru politica de Apărare, cu investiții pe zece ani, cu un plan strategic de cum ar trebui să arate astfel de achiziții, indiferent de guvernul care venea sau pleca. Din păcate, s-a luat o decizie azi, poimâine am anulat-o doar pentru că s-a schimbat guvernul, trei zile mai târziu nu ne-am mai ținut de a duce negocierile până la capăt. Faptul că, la acest moment, noi, ca țară în bazinul Mării Negre, nu avem aceste corvete, în condițiile în care ar fi trebuit să le avem încă de prin 2016-2017, arată de fapt această incoerență de acțiune politică pe o zonă atât de importantă și de delicată pentru țară”.
Apartenența la UE generează și garanții de securitate
Apartenența la Uniunea Europeană generează indirect și garanții de securitate, a arătat europarlamentarul Dragoș Tudorache: ”La momentul acesta, juridic vorbind, nu ai o bază în actuala arhitectură europeană care să-ți dea și garanții de securitate prin faptul că faci parte din UE. Însă politic, apartenența la UE vine cu un set de garanții, nu unele comparabile cu art. 5 din NATO, dar suficient de serioase, prin solidaritatea care este asumată prin apartenența la UE. Și aici putem ajunge din nou la discuția privind evoluția pe care UE și-o asumă și în care, iată, se fac primii pași în a-și construi, de fapt, o capabilitate militară și o proiecție geopolitică care să o facă aptă să acționeze și de una singură dacă este nevoie în sprijinirea propriilor obiective. Poate că în Tratatele europene nu vom vedea foarte curând o prevedere care să dea o componentă militară sau o valență militară Uniunii Europene, însă la modul practic s-ar putea să creeze acea masă critică de care este nevoie ca Europa să fie credibilă atunci când își propune să acționeze inclusiv militar, fie în apărarea unui stat membru, fie pentru a-și urmări un obiectiv geopolitic.
