Ce turte minunate făcea mama,
pe plită, descântându-le - nu poţi
să n-o auzi cum pune de plămadă -
făcea puţine, şi-ajungeau la toţi!
Vorbea cu ploaia şi vorbea cu grâul,
cu DUMNEZEU vorbea despre pământ,
şi plămădea, şi frământa, sărmana,
cele mai bune turte de oricând!
Ş-acum o văd cum face semnul crucii
pe aluat, să fie cu noroc,
să crească negreşit - mă uit în zare
ş-aud ş-acum cum turtele se coc!
Ce gând curat şi simplu şi cât suflet
a pus în pâinea (ceasta) de atunci -
mereu zicea: mănâncă... şi fă-ţi cruce...
şi nici o fărmătură să n-arunci!
Mi-i tare dor, mi-i tare dor de mama -
o văd pe deal, acolo, înapoi,
cum face turte şi le dă de-a dura,
s-ajungă - de sub grâu - până la noi!