După o lungă perioadă în care m-am confruntat cu lipsa timpului, am găsit resursele necesare să merg să îmi achit impozitul pe locuinţă la Direcţia de Impozite, Taxe şi alte Venituri Locale de la ROMARTA Veche. Zis şi făcut! Am plecat cu speranţa că voi termina relativ repede, voi scăpa de o grijă în plus şi voi avea timp şi de o plimbare prin magazine, având în vedere că afară era o minunată zi ca de primăvară. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu realităţile din teren, am constatat la faţa locului că uşa era flancată de o coadă imensă, pe trei rânduri, ce se întindea până la magazinul de vinuri de după colţ.
Coada e în ADN-ul românilor
M-am aşezat cuminte la rând şi am observat că, spre deosebire de anul trecut, lucrurile erau ceva mai “organizate” acum: nu mai stăteai înăuntru şi aşteptai să fii strigat, după ce ţi-ai luat bon de ordine, stăteai afară, că tot dăduse firul ierbii. Asta era singura diferenţă notabilă. 80 la sută dintre vecinii mei de coadă erau pensionari, avizi să prindă reducerea de 10 la sută, valabilă în primele trei luni ale anului. Intrau câte zece persoane, iar timpul petrecut la ghişee, varia, în funcţie de problemă, de la 10 la 20 de minute. Cum se mai intra şi peste rând, următoarea tranşă de pensionari fericiţi ajungea să-şi achite dările cam în 45 de minute. Aşa că a fost timp berechet pentru discuţii: de la politică la Arsenie Boca, într-o oră şi jumătate, cât a durat toată tărăşenia, am plecat de acolo enciclopedie ambulantă.
Săritura peste rând
Pe lângă faptul că stăteam ca la stână şi intram ca oile în staul, lucrurile se mişcau greu pentru că, din când în când, mai venea câte o duduie coafată ce pretexta că intră doar să ia un formular. Apoi îşi rezolva problemele, peste rând, că doar noi aveam o eternitate la dispoziţie, doamna se grăbea. Cerberii de la intrare - doi ca să fie eficienţi - erau sensibili la buclele atent aranjate şi intransigenţi cu bătrânele cu batic. Chestie de gusturi. Când, în sfârşit, am ajuns înăuntru, am constatat cu stupoare că mai aveam de trecut un rând mai mic, preţ de patru ghişee. Un lucru bun a fost că pensionarii aveau, acum, posibilitatea de a sta jos, pe cele câteva scaune existente în sală. Am ieşit, uitându-mă în urmă, cu un gust amar, la grămada de bătrâni care aştepta cuminte, după mine, să demonstreze că Galaţiul are buni platnici. Vârstnici, între 60 şi 80 de ani, care nu ştiu să plătească electronic şi care s-au grăbit, din pensia lor mizeră, să-şi achite, conştiincioşi, dările, reducerea de 10 la sută însemnând enorm pentru ei. Părinţii noştri, pe care îi umilim an de an, lăsându-i să aştepte în faţa uşii, pentru că nu găsim soluţii să eficientizăm plata taxelor locale. Sistemul lasă de dorit, e aglomerat în prima parte a anului, dar nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva. Stăm de ani de zile la cozi interminabile, oriunde ne-am duce. Creştem cu ele, suntem parte din ele şi nu le mai vedem ca pe ceva nefiresc! Sper ca, până voi ajunge la vârsta bunicilor mei, cozile să dispară! Sau măcar să învăţ să plătesc impozitul de pe calculator!
