alb orbitor înmărmurit în vreme,/ albă orbire mărmurită-n timp –
unul şi una gata să mă cheme/ la dansul cel din urmă, fără nimb
gata să-mi (s)pună ultima-ntrebare/ şi să mă-nveţe starea de nimic –
un fel de ne/văzută contra/stare/ scumpă la cald şi ieftină la frig
şi gata să-mi arate cât de mare-i/ deşertăciunea cestui alb tăcut
şi-nveşnicit cu sufletul vioarei/ în dansul ultim chiar de la-nceput
ce frumuseţe singură şi lungă/ până la capăt şi îndeajuns
şi pentru cei ce cred că n-or s-ajungă/ merinde ale marelui ascuns
şi nu-i singurătate mai frumoasă/ decât în albul cest nepieritor –
lumină prinsă într-un întuneric/ dintr-un trecut prezent în viitor
glasul vioarei tremură extatic,/ încet, copleşitor ş-aproape stins –
începe să se vadă – pur şi simplu/ şi negru – nimbul marelui învins
Din colecţia „Cele mai clare poezii rămase tablou” TRECUT PREZENT ÎN VIITOR (de/spre Alb) Scris de Ion Zimbru
