Ne jucam pe râpile satului, în copilărie...
(eram foarte mulţi şi inocenţi)...
toată ziua (şi chiar şi noaptea) ne jucam
de-a războiul dintre sovietici şi nemţi!
Fiecare ştia ce are de făcut:
fratele meu făcea ca tancul, ce mai huruia...
eu făceam ca mitraliera, eu eram
neamţul care (totdeauna) murea!
Mai mureau şi alţii...alţii trăiau
şi sărbătoreau victoria spre asfinţit/răsărit...
îşi dădeau zahăr cubic şi poame...
de bucurie, unii chiar au murit!...
Şi ce frumos mă îngropau
cu lacrimi şi lumânări la margine de sat...
unii chiar boceau cu vorbe...
până la urmă, eu aici am să fiu îngropat!
Până la urmă (un război fără sfârşit) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Două zile cu Maria la cules (IV) Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” ULTIMA ÎNFLORIRE (la mormântul doamnei Dida Budacu – Respect!) Două zile cu Maria la cules (II) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” ABANDON (stare de zi pe unitate) Două zile cu Maria la cules (I)
Mai multe din această categorie:
